Acelora dintre voi care cred că multa știință de carte constituie o garanție a bunei cumpăniri politice le spun că nimic mai fals.

Realitatea este că, uneori, chiar cei care ar trebui să se afle în fruntea celor mai înțelepte minți ale veacurilor – filozofii – s-au dovedit la fel de supuși erorii asemeni profanilor din piețe. Trei exemple ilustre, nu foarte îndepărtate în timp: susținerea lui Heidegger pentru naziști, cea a lui Sartre pentru regimul stalinist și a lui Focault pentru revoluția islamică din Iran. La noi, capete filozofice luminate, precum cele ale lui Nae Ionescu și Mircea Vulcănescu, au susținut fățiș mișcarea legionară, cu toate păcatele ei strigătoare la cer.

Vă recomand, ca pe o lectură delectabilă și instructivă, cartea lui Neven Sesardic Când rațiunea pleacă în vacanță. Filozofii în politică. Bine documentată, garnisită cu o sumedenie de exemple, lucrarea ne propune chiar această teză surprinzătoare și înspăimântătoare: dezvoltarea capacității de gândire și de analiză, capacitatea de a emite judecăți pertinente cu privire la realitate, într-un cuvânt, buna cumpănire pe care o promite inițierea în tainele filozofiei este o promisiune ce nu își găsește nici un temei în realitate. Cartea este generos gratinată cu exemple de reprezentanți contemporani ai onorabilei discipline a filozofiei care dovedesc o suprinzătoare lipsă de clarviziune în judecata lor asupra unor aspecte din viața reală, în special din politică.

Mai pe șleau: filozofia nu este un instrument care să garanteze o bună judecată în treburile Cetății. Îmi pare rău, maestre Platon, dar de la Republica ta a trecut prea multă vreme …

Gândirea bine bine pătrunză de profunzimile filozofiei nu ne ajută să gândim bine politic?

Nu vă faceți iluzii, același lucru se poate spune și despre cea gândirea educată religios.

Nu este nici o deosebire, nici una măcar. Pe cât de iraționali pot fi filozofii în evaluările lor politice, pe atât de orbiți de dogme pot și credincioșii în alegerile lor politice.

Ba, s-ar putea ca închistarea în eroare să fie chiar mai adâncă, având în vedere capacitatea dogmei de a înlănțui minți și de a descătușa pasiuni de nestăvilit.

După revoluția din 89` singura mărturie creștină adevărată și credibilă în spațiul politicii am văzut-o la Corneliu Coposu. Eram prea tânăr și prea necopt pe atunci ca să o înțeleg în toată frumusețea ei. Hai, să nu-l uităm nici pe Ion Alexandru și pe Petru Dugulescu.

De-a lungul celor peste trei decenii de libertate s-au perindat prin partide tot felul de capete religioase. Pot înțelege că multora nu le-a fost ușor, într-un spațiu viciat de corupție, la toate nivelele. Poate că de aceea unii au încercat să își creeze partide proprii, nealterate de lume. Și acestea au clacat lamentabil; un exemplu de notorietate este proiectul Costea, cel care și-a legat proiectul creștin de … AUR, pentru mai târziu să înțeleagă ce însemnă de fapt un jug nepotrivit pentru un creștin.

Situația din România acestor zile este pilduitoare pentru teza că gândirea creștinată nu furnizează un avantaj în evaluarea unei realități politice; o mulțime de creștini, din confesiuni diferite, care în mod normal au puține de împărțit unele cu altele (uneori, poate, nici măcar pe Cristos), au abandonat orice precauție spirituală și chiar bruma de discernământ necesară în momente atât de dificile, pentru a susține „ca pe un uns al Domnului” un personaje ce emană prin gândirea-i un amestec de New Age, fantezii MISA, sincretism păgân condimentat cu idei orientale, legionarism abject, putinism grețos și masonerie.

Această cerbicie în susținerea propriei opțiuni electorale îi face pe unii creștini verzi mioritici să calce în picioare elementare norme ale democrației, să dezinformeze, uneori să mintă cu nerușinare și să arunce înapoi grele cuvinte celor care nu gândesc ca ei.

Acest tip de creștin răspunde palmei primite pe obrazul drept cu un pumn viguros, plasat sub bărbie. Suduie, anatemizează, condamnă. Te săgetează cu versete, îți cumpără bilet pentru trenul către iad și se asigură apoi că nu te-ai echivat pe peron, refuză să-și recunoască derapajele sau mitocăniile. Nu poate concepe în mintea sa chircită de angoase libertiniste că nu toți membrii unei societăți trebuie să gândească asemeni lui.

Nu mă convinge opinia politică a unui filozof. Nu mă convinge nici susținerea declarată a unui actor de fim. Și cântăreții pot să greșească în politică. Pot să îi ascult pe fiecare, fără a uita că votul meu are aceeași greutate ca a oricăruia dintre ei.

Să nu avem încredere în opțiunile politice ale filozofilor?

Nu putem. După cum nu putem să girăm nici pentru opiniile celor care pretind că sunt creștini și își justifică alegerile cu versete.

A greși e omenește. Pocăința, în schimb, e duhovnicească.