Acesta pasaj nu poate să-mi contrazică crezul, pentru că versetul meu favorit spune …
În orice judecată de valoare creierul are nevoie de repere, de o orientare, de un punct de plecare. Adică de o ancoră. Nu trebuie nepărat să fie una realistă și comformă cu realitatea; este suficient ca ea să ofere un cadru în care mintea să poată opera liniștită. Lăsată de capul (sic!) ei, mintea nu are nevoie de adevăr ca să opereze, ci de repere cu parfum de credibilitate.
Ancorarea stă la baza unora dintre cele mai folosite trucuri psihologice în viața de toate zilele, în special în comerț și în negocieri. Vrei să cumperi un produs din magazin și vezi pe etichetă un preț de plecare, tăiat cu o linie, iar sub el este prețul redus. Prețul inițial este ancora; el se fixează în mintea ta, devenind reperul pentru ofertei.
Ați observat că în special la produsele mai scumpe (autoturisme, imobile în zone rezidențiale, vacanțe) se folosește expresia „prețuri începând de la”. Din nou, prețul „începând de la …” funcționează ca o ancoră. De cele mai multe ori, dacă achiziția va avea loc, ea va fi un preț mult mai mare (deh, opționalele); ideea este că nu ai intra în discuție dacă nu ți s-ar oferi această ancoră care să te atragă și să te liniștească, să-ți adoarmă vigilența.
În negocieri, se știe, primul preț este întotdeauna o ancoră. În funcție de abilitatea sa de a negocia, cel ce propune primul un preț într-o tranzacție este cel ce fixează ancora. Prin ea, el îndeplinește simultan două deziderate: are un punct propriu de plecare în acea negociere și provoacă un interes în partener pentru ca discuția să continue.
Unele tehnici de manipulare și influențare folosesc și ele ancorarea prin diverse elemente de recuzită: limbajul trupului, îmbrăcămintea, ambianța creată, rostirea unor cuvinte/expresii care să restrângă sau să direcționeze cadrul discuției spre un anume subiect. Gândiți-vă numai la a cei oameni care atunci când simt că urmează să îi confrunți abordează o mină fie ultra-inocentă, fie dulce-zâmbitoare, fie vulnerabilă și vrednică de compasiune, încât nu-ți vine să le mai spui nimic. Te-au ancorat în zona lor de comfort, nu mai scapi.
Traillerele filmelor folosesc, în mare parte, efectul de ancorare. Ele îi oferă privitorului acel punct de plecare în formularea unei prime impresii; aceasta este necesară în luarea deciziei de a viziona filmul sau nu. Din păcate, adesea traillerul funcționează ca un preț exorbitant al unui produs, asupra căruia i s-a aplicat o reducere, iar acum te bucuri că ai făcut o afacere. De fapt, constați ceva mai târziu, ai fost păcălit.
Efectul de ancorare poate fi și un instrument personal în evaluarea și conceperea de strategii, în creație și – iar asta este ancora mea – în hermeneutică. O ancoră este adesea o componentă esențială unui reducționism de calitate. În încercarea de a simplifica lucrurile prea complicate, mintea își fixează acel reper convenabil, ușor de memorat și de înțeles, pentru a putea schematiza în proximitatea lui.
I-ați observat – nu-i așa? – pe predicatorii aceia care par să mestece în ficare predică aceeași idee, doar pentru a survola, timid, noi teritorii? Deși textele abordate sunt diferite, ei se ancorează mai întâi în aceeași idee generală, pentru ca abia apoi, dacă mai este timp, să dezvolte discursul, pe marginea textului citit, înspre o direcție care trebuie, cumva, să fie în relație cu acea ancoră. (Aici trebuie să recunoaștem faptul că, pe baze biblice, se pot stabili relații convingătoare între oricare două idei de pe această planetă. Dacă nu credeți acest fapt, puneți-mă la încercare.)
Am observat o mulțime de cărți în care autorii au folosit ancorarea ca tehnică de captivare a cititorului într-o anume direcție, de regulă rigidă și îngustă, de gândire. Nu voi da exemple. De obicei, este vorba despre o perspectivă deja fixată și, aparent, de neschimbat, care va funcționa ca filtru de abordare a unei teme mult mai importante (de exemplu, Evanghelia). Cam toate cărțile care promit să ne ofere cheia unei anumite binecuvântări – și nu sunt puține – urmează această strategie. Ucenicia, leadershipul, rugăciunea, ascultarea, auzirea vocii lui Dumnezeu, dragostea, darurile Duhului, Biserica. Fiecare cheie cu ușierul ei. Ancore aruncate cu multă grijă pentru bărcuțele credincioase care trebuie să știe pe unde este bine să navigheze și să evite apele (prea) tulburi.
Și încadrarea dogmatică a unei persoane poate funcționa uneori ca o ancoră. Dacă într-o conversație teologică cineva spune că este, sa zicem, la întâmplare, calvinist, veți vedea cât de dramatic se va restrânge aria tematică a discuției. Pe nesimțite, interlocutorul se va poziționa și el în jurul unor repere apropiate acelei ancore: „predestinare”, „liber arbitru”, „alegere necondiționată”, „suveranitatea lui Dumnezeu”, „Arminius”. Nu am întâlnit niciodată un calvinist și un opozant al acestui curent teologic care să discute cu pasiune despre Trinitate, despre naturile lui Cristos sau despre Templul ce va să vină. Aceste obiecte nu se regăsesc în proximitatea ancorei confesionale.
Miresmele conversațiilor interconfesionale, cum ar fi cele dintre ortodocși și evanghelici, cesaționiști și carismatici, calviniști și non-calviniști, ca să enumăr câteva dintre cele mai potente din punct de vedere al consumului de muniție, sunt mult influențate de aceste ancore. Nu e de mirare că cele mai multe au devenit plictisitoare, fiind parcă trase la indigo.
Efectul de ancorare este, cred eu, răspunzător pentru nonșalanța cu care tratăm versetele incomode din Scripturi. Dacă studiem un pasaj despre care știm că e problematic în raport cu dogma pe care am îmbrățișat-o, instinctiv ne vom înarma cugetul cu versete din alte pasaje, cele prin care ne-am ancorat convingerile. Astfel, vom birui sensurile acelea nepotrivite și vom rămâne tari în încredințarea noastră. (Puteți testa acest fenomen la următoare apropiere de un pasaj provocator. Nu vă fie teamă, puteți păstra rezultatele pentru voi… eu le cunosc, Dumnezeu de asemenea.)
Când textul din fața ta se explică cel mai bine prin ceea ce știai dinainte de a-l citi, hm, mai citește-l odată pe îndelete. Nu înainte de a tăia funia la ancoră. Nu te teme, ește pe mâini bune.
Partea cu adevărat perfidă a problemei este că ancora este ușor de confundat, simbolic vorbind, cu rădăcina. Voi să nu faceți această confuzie. Căci este important să fim înrădăcinați în Cuvântul adevărului și acolo să rămânem; ancorele, în schimb, se repoziționează, după cum o cer veacurile și interesele, așa că lăsați-i pe acești pirați ai dogmelor să își vadă de-ale lor. Ajunge furtunii necazul ei.
