Nici un text nu-mi va clătina încredințarea, oricât de limpede ar fi el în ceea ce afirmă.
Aparent, această capcană pare să arate cam la fel cu cea a ancorării. Ceea ce știu deja, locurile în care mi-am ancorat gândirea, influențează felul în care înțeleg materialul teologhisit în acest moment.
Totuși, răbdare. Ancorarea funcționează mai degrabă ca un reper pozitiv: ceea ce știu și cred îmi ghidează înțelegerea cam prin aceleași ape cunoscute, evitând cu eleganță contradicțiile. Ancorarea transformă înțelesurile unui pasaj studiat, armonizându-le cu reperul dinainte asumat, în mod conștient sau pe nesimțite.
Problema imunității la infirmare ține mai degrabă de capacitatea teologului de a-și testa crezul în fața unui demers textual care nu îl pune doar în fața unei înțelegeri diferite (o altă posibilitate de a interpreta, dintre mai multe), ci produce argumente aflate în fățișă opoziție cu acel crez și/sau pretinde că pune pe masă dovezi cu privire la inconsistența acestuia.
E un lucru să ai o interpretare a unei pilde din Evanghelii, între atâtea altele, fiecare cu partea ei de adevăr. Ne ancorăm într-o înțelegere a noastră și, dacă mai avem loc, îi lăsăm și pe alță să trăiască cu înțelegerile lor.
Este cu totul altceva să citești, ca baptist, capitolul 12 din 1 Corinteni, să interpretezi, ca arminian, Ioan 6:44 sau să explici, calvinist fiind, 1 Timotei 2:4. Este cu totul altceva să citești 2 Regi 2:23-24, creștin fiind. Aici intervine acest sistem imunitar confesional care suprimă din fașă confuntarea, pentru că ceea ce credem este inatacabil.
Infirmarea este, se știe, esențială în științe. Orice teorie științifică poate fi verificată critic și, în unele cazuri, infirmată de dovezi și argumente. Numai așa putea omenirea ajunge la cunoașterea pe care o avem în zilele noastre, prin testare, prin infirmare, prin capacitatea manifestată de-a lungul istoriei de a abandona teoriile care ajung să fie invalidate de noile descoperiri.
Este sau nu loc pentru o astfel de paradigmă și în teologie?
La prima strigare, nici vorbă să acceptăm așa ceva! Căci teologia, care îl are în centrul ei pe Dumnezeul cel neschimbător și a Sa revelație scrisă dată odată pentru totdeauna, nu poate să funcționeze precum știința, prin teorii care sunt acceptate atât timp cât se dovedesc utile și nu sunt infirmate de cercetări.
Iarăși vă zic: răbdare. În primul rând, privită dintr-un unghi potrivit (sic!) istoria bisericii ne arată că sunt posibile unele infirmări, ce-i drept timide și nerecunoscute ca atare. S-au operat peste veacuri amendamente – parțiale – asupra unor lucruri care la o vreme păreau bătute în piroane eterne, despre creație, despre mariaj și sexualitate, despre războaie sfinte, despre sisteme statale legitime, despre Biblie și folosirea ei, despre sclavie, despre rase, despre darurile spirituale, despre mântuire chiar. Nu sunt puțini teologii care au ajuns într-un moment al infirmării vechilor lor încredințări; vă dau doar două nume acum: Martin Luther, între cei mai faimoși și Iosif Țon unul dintre „ai noștri”.
Desigur, infirmarea, prin abuz, se poate transforma în lipsă de statornicie. Nu este de dorit ca cineva să umble prin teologie bătut de fiecare adiere de învățătură; totuși, această calitate, rară între oamenii credinței, pentru că ea cere deopotrivă un curaj sfânt și un discernământ profund, bine ancorat în cele fundamentale, este o nestemată ce n-ar trebui aruncată cu nonșalanță în tomberonul cu lucruri de prisos mărturisirii noastre.
