Paradoxul pe care apele ni-l propun în curgerea lor spre odihna cea mare este deopotrivă ascuns privirii, căci e nevoie de timp pentru a citi o albie, și revelat în plinătatea clipei, prin fiecare susur. Căci apele curg în albii deja împământenite, care le preced voința, și totuși ele modelează și transformă văi.
Nici un râu nu se mulțumește, privindu-i rosturile pe un termen suficient de lung, cu propria-i curgere. Lăsați-l în voia sa vreun veac sau două – uneori chiar mai puțin – și o să vedeți că va lărgi și adânci vaduri, va găsi portițe noi sau va închide, poate, trasee de veacuri.
Noi oamenii, ajustând corespunzător harta timpului ce ni s-a dat prin această vale a umbrelor și a prafului, nu suntem diferiți. Viețile noastre curg prin albiile ce ni s-au pregătit mai dinainte; totodată, adesea pe nesimțite, modelăm vâlcele, modificăm trasee, căutăm noi peisaje. Uneori ne schimbăm uneori chiar și felul în care curgem, neliniștindu-ne între cel domol, placid, ascunzător de tainice profunzimi și cel al vâltorilor spectaculoase, care uneori prind curcubee în căderea lor.
Nu doar timpul este factorul determinant. Merită menționate și traumele: căderile de copaci, alunecările de teren, viiturile cauzate de precipitații abundente. Niciodată, în urma acestora, apele nu își revin la curgerea de dinainte.
Așa cum nici noi nu ne revenim. Ah, tânjim fără contenire după ce-a fost înainte, după vremurile bune, după perioade de glorie pe care atunci ne gândeam că le vom abandona vreodată. Dar nu ne întoarcem acolo.
Tânjim să reconstruim, de fapt, pe temelia propriei noastre uitări. Ceea ce, desigur, nu funcționează, pentru că găsim în noi o lege care caută, asemeni apei neobosite, noi cotituri; de aceea, deși păstrăm și prețuim reziduuri și fragmente idilice ale vechii curgeri, mințile noastre lucrează de zor la a ne acomoda și la a consolida noua vale ce s-a pripășit în fața noastră.
Ce-a fost va mai fi, zicea înțeleptul. Da, așa este, clipă de clipă. Numai că în momentul în care pui toate aceste clipe cap la cap – și uneori, nu adesea, chiar reușești să faci asta cu viața ta – observi că s-a făcut un șirag (al tău, doar al tău) cum nu s-a mai văzut și nu se va mai vedea vreodată. Nu știu dacă acest lucru este de bine sau de rău, căci alticeva va decide asupra acestui aspect, dar nu acum, nu încă.
*
Dacă prea multă metaforă ți-a ajuns la stomac, iată și un exemplu: felul în care ne-am schimbat noi și bisericile noastre, de la programul întâlnirilor până la conținutul lor, datorită restricțiilor prin care am trecut în perioada pandemiei de Covid-19. Mulțumesc.
