Paradoxul pe care apele ni-l propun în curgerea lor spre odihna cea mare este deopotrivă ascuns privirii, căci e nevoie de timp pentru a citi o albie, și revelat în plinătatea clipei, prin fiecare susur. Căci apele curg în albii deja împământenite, care le preced voința, și totuși ele modelează și transformă văi.

Nici un râu nu se mulțumește, privindu-i rosturile pe un termen suficient de lung, cu propria-i curgere. Lăsați-l în voia sa vreun veac sau două – uneori chiar mai puțin – și o să vedeți că va lărgi și adânci vaduri, va găsi portițe noi sau va închide, poate, trasee de veacuri.

Noi oamenii, ajustând corespunzător harta timpului ce ni s-a dat prin această vale a umbrelor și a prafului, nu suntem diferiți. Viețile noastre curg prin albiile ce ni s-au pregătit mai dinainte; totodată, adesea pe nesimțite, modelăm vâlcele,  modificăm trasee, căutăm noi peisaje. Uneori ne schimbăm uneori chiar și felul ...