Iulia Gherasim a absolvit Facultatea de Relații Economice din cadrul ASE București și Facultatea de Drept a Universității „Nicolae Titulescu”. De câțiva ani a început să cocheteze cu ideea de a scrie o carte, așa că s-a înscris la cursul de creative writing, unde i-a avut ca mentori pe Florin Iaru și Marius Chivu. A apărut cu povestiri în antologia Kiwi și în revistele Iocan și Timpul. În 2024 debutează la Editura Polirom, Colecția Ego Proza, cu volumul „Ce văd păsările”. Pe Iulia am cunoscut-o la Arad, în cadrul Festivalului Discuția Secretă, unde a citit un fragment dintr-o proză cuprinsă în volum, iar eu tocmai îi luasem cartea să o citesc pe tren.

Prozele Iuliei Gherasim sunt ca un monolit, așa cum susține unul dintre personajele feminine despre propria familie în proza cu titlul omonim – „«Eram o familie unită», adaugă. «Eram monolit.»”. Cartea poate fi citită atât ca o selecție de proze scurte, cât și ca un roman și asta pentru că scrisul autoarei se coagulează în jurul unor teme care se inserează cu delicatețe și precizie, în același timp, în interiorul acestui monolit – vinovăția, absența, imaginea tatălui, inadecvarea, sfârșitul unei iubiri și inițierea într-o nouă viață, relația dintre frați și prieteni, anxietățile din viața de zi cu zi din mediul corporatist.

În unele dintre proze firul narativ se orientează după începutul sau sfârșitul unei relații, al unei

căsnicii, după dislocări sau relocări esențiale în propriul spațiu și în propria viață, unde apare un element inedit și bulversant, catalizator al unei schimbări. Cu intenție sau fără, autoarea urmărește și ideea lui Cehov cu pușca de la începutul unei narațiuni, care va fi folosită pe parcurs, un fel de semne sau prevestiri ale evenimentelor care încheie, într-o notă circulară, textele – ex. acvariul instalat într-un apartament odată cu mutarea tatălui divorțat, rostirea cu voce tare a unui fel de mantră care ridică un văl al muțeniei – Am stins focul sau folderul Manuscris și cărțile celebre scoase din bibliotecă în caz de avarie. Încheiate cu grijă și siguranță la toți nasturii, prozele Iuliei Gherasim te poartă într-un survol printre anxietăți și incertitudini, printr-un carusel al relațiilor disfuncționale și, cu toate acestea necesare, printre mici sfârșituri de lume și intuițiile hazardate ale unor noi începuturi. Se vede faptul că a fost un debut nu neapărat întârziat, cât calculat cu răbdare și minuție aproape inginerească – în interiorul prozelor nu există spații goale sau breșe, nu te poți strecura de sub dărâmăturile existențiale nici chiar atunci când acestea au încetat să mai reprezinte fapte sau evenimente de actualitate. E un ecou surd în urma acestor povești, o iluzie intenționat creată că ești asemenea unui pește care înoată în ocean, când tu de fapt te afli închis într-un acvariu de apartament. Nu în sens peiorativ. Iulia Gherasim reușește să surprindă instanțe și momente, care ar putea trece neobservate chiar în viețile propriilor protagoniști, dacă ea nu ar fi acolo să potrivească lentila de zoom in și să privească sub ferestrele slab luminate sau din spatele unor uși întredeschise, care dezvăluie, de cele mai multe ori, o fetiță încercând să-și surprindă tatăl aparent absent, să-și uimească fratele sau, pur și simplu, o femeie care visează să predea un manuscris la timp, perfect, la fel cum predă un raport către director, „îndosariat și etichetat, corectat ortografic și gramatical”.

Prozele scurte conțin și fragmente despre scris, un fel de metatexte care susțin osatura scriiturii,

dincolo de un prim nivel al capturării unor secvențe cu potential de a deveni povești. Iulia Gherasim urmărește structura propriei povești cu aceeași perseverență cu care păsările urmăresc să nu se izbească de geamurile clădirilor. Și, cu toate acestea, siluetele le rămân imprimate pe geamuri.

Structura textelor nu suferă același declin, însă atrage atenția asupra peliculei fine dintre iluzie și realitate, dintre poveștile celorlalți pe care le putem suprapune zilelor noastre de luni, orelor noastre suplimentare sau pur și simplu acelui „spectru al dezastrelor care lovește de unde te aștepți mai puțin.”

În ciuda încercărilor de disimulare – „toți caută să pară altceva decât sunt” – ciclicitatea greșelilor, a renunțărilor și a regretelor este aceeași – „în locul ăsta e plin de oameni ale căror planuri nu au funcționat.” „Ce văd păsările” e poate cel mai poetic text al cărții, scris mult mai alert decât restul, cu un ritm interior care te poartă într-adevăr ca-ntr-un zbor imaginar printre fațadele și iluziile unor vieți bine conservate în fragmentarismul lor, în neputințele contemporane ale individului corporatist prins între semnarea a două contracte și încercarea de a-și clădi o viață sau o relație cu ceilalți.

Textele și temele Iuliei Gherasim mi-au amintit de alte două romane „Fragil” de Simona Goșu și „Felii de lămâie” de Anca Vieru, autoare de o precizie la fel de amețitoare și tulburătoare, cu focus pe detalii aproape nesemnificative pentru un observator neprofesionist și, totuși, cruciale în economia desfășurării unei acțiuni preț de cinci sau zece pagini; autoarea care parcă operează extracții și supune la incizii toate cariile micilor zile – cu disperare, uneori cu cinism și (auto)ironie, cu gândul că totul e firesc, în aceeași măsură în care, la finalul zilei, (ne) rămân neînțelese până la capăt. Și e foarte bine așa pentru că prozele scurte ne fac să înțelegem că de multe ori narațiunea poate crea sensul realității și nu invers. Dincolo de așezarea în pagină a unor fragmente de viață dezvăluite în toată intimitatea și fragilitatea lor, o constantă a prozelor Iuliei Gherasim o reprezintă și imaginea personajului feminin – fetiță, tânără studentă, femeie ajunsă la maturitate, care, în toate aceste ipostaze, rămâne fiica unui tată absent, angajata asediată de cerințele directorului și iubita unor bărbați prezenți doar cu jumătate de normă în viața ei. Călătorim, alături de aceste alter ego-uri (presupus) ale aceleiași femei și, totuși, o

alta de fiecare dată – din punct de vedere al transformării și al provocărilor personale și profesionale -, din anii ‘90 până în prezent. Prozele ne poartă prin sufragerii ale copilăriei, în care părinții urmăreau serialul Dallas, cămine studențești și prietenii din facultate, până la actualele corporații și apartamente din Balta Albă.

„De când nu mai pot scrie, nimic nu mă descurajează mai mult decât o idee bună”, așa notează

personajul prozei care deschide volumul, însă nu putem spune acest lucru și despre autoare. Ideea de a surprinde nostalgiile trecutului și anxietățile prezentului pare a fi combinația câștigătoare, mai ales, pentru o autoare al cărei scris nu deconspiră faptul că se află la debut. Asta scrie pe coperta interioară a cărții, însă, în ritm cu parcurgerea prozelor se conturează tot mai puternic mâna fermă a celei care scrie, siguranța asupra subiectelor și a tematicilor și ingeniozitatea de a râde subtil de stângăciile sau neajunsurile personajelor.

Din punct de vedere stilistic, cele paisprezece proze sunt încheiate corect, într-o satisfăcătoare și admirabilă (re)echilibrare a forțelor și a planurilor, dar cred că de fiecare dată rămâne întrebarea ce se întâmplă după ce cade cortina peste aceste felii de viață, gândul că tocmai finalul poate reprezenta un nou început, spațiul în care se cristalizează o linie subțire de tensiune. Așadar, Iulia Gherasim râmâne un nume de urmărit în continuare, o autoare pe care o așteptăm cu cel de-al doilea volum.

„Ca niște magneți de frigider primiți în dar, toate astea vor fi cel mult o amintire a unei amintiri care nu-ți aparține. Dar deocamdată așa stau lucrurile. Ai treișapte de ani și nicio soluție de

comunicare în caz de urgență. N-ai încotro. Deocamdată trebuie să te străduiești să pierzi ca să

câștigi.”

„E greu să fii singur. Singurătatea e la fel de nocivă ca fumatul a cincisprezece țigări pe zi. E

pandemie de singurătate, ca dovadă, în Marea Britanie au înființat un Minister al Singurătății, ca

dovadă, alaltăieri, în tramvaiul 41, la o frână bruscă, un corporatist s-a atins de mine și m-am

îndrăgostit. Mi-a spus că sunt femeia pe care a așteptat-o toată viața, ceea ce nu era chiar adevărat, căci era însurat, cu o femeie urâtă și rea, m-a asigurat, i-am promis că o să-l aștept. Am alergat într-un suflet acasă, m-am uitat în oglindă, m-am speriat, am slobozit un țipăt fin de erete alb.”

„În oraș sunt tot mai multe clădiri de sticlă și tot mai multe păsări se izbesc de ele, căci păsările văd doar ceea ce fațadele reflectă, un culoar de trecere, un arbore, un stol se avântă spre ele într-un ultim lan și cad fulgerate la picioarele noastre, ale utilizatorilor de Insta.”

Articol realizat de Ioana Zenaida Rotariu pentru libris.ro.

„Lectura este o formă de putere pe care o iei singur, fără să mai fie nevoie de validare din exterior. Este despre tot ceea ce poți controla, atunci când nu poți controla nimic. Despre a citi în singurătate sau a citi cu cineva într-o liniște deplină. Să iei înapoi tot ceea ce ți s-a luat — iubire, tristețe, durere — și să le înțelegi. Scrisul e forma cea mai percutantă de apărare împotriva uitării — a ta, a altora, a poveștilor noastre — de fiecare dată când scriem ne (re)construim lumea pe baza amintirilor, a senzațiilor, a emoțiilor și percepțiilor care au legătură cu un moment anume. Tocmai pentru că eu uit foarte repede, având în vedere că și citesc foarte mult, notez și foarte mult. Uit nume de personaje și probabil întâmplări din diferite romane, dar îmi rămân impresiile, senzația de pahar aflat pe marginea mesei, pe care îl îndepărtezi ușor doar pentru a-l proteja de cădere. Dacă n-aș nota paharul ar rămâne mereu pe marginea mesei, în pericol. De fiecare dată când deschid notițele îl salvez. Fiecare recenzie pe care o scriu mă salvează de la a uita elemente cheie care m-au fascinat într-o carte și îmi dă posibilitatea de a-mi (re)verifica modul în care îmi percep lecturile într-un moment x. Se întâmplă rar să-mi schimb părerea despre cărți sau autori, de cele mai multe ori rămân constantă în pasiuni. ”

Dacă simți că sunteți cititori pereche, vezi și alte articole de același blogger aici.