Vă mărturisesc că mi-a plăcut Chernobyl, miniseria realizată de HBO despre dezastrul nuclear din 1986, întâmplat cu doar câteva zile înainte ca Steaua să câștige Cupa Campionilor Europeni (aceasta mi-a rămas în memorie cu adevărat, din acele zile). Un film bine realizat, impecabil din punctul de vedere al imaginii și editării. Câteva secvențe care ne dau frisoane, în austeritatea lor nemiloasă. O miză imensă, așezată pe mai multe straturi: istoric, științific, ideologic, moral, uman. Se poate spune că este impietate să te atingi de el cu un ochi critic; au făcut-o rușii deja, așa că dacă îți trece prin cap gândul de a-l deconstrui nițel, fie și numai pentru a pune la locul lor niște realități, riscul de a intra sub incidența concasorului neprihănirii hyper-ideologice este imens. Scapă cine poate? Nț, pereții ăștia nu au milă și nu uită.

Un film despre adevăr și minciună, huh? Faină temă, nu zic ba. Numai că atunci când vine vorba despre adevăr, ascultați-mă bine, dragi iubitori de cinema, frați ai mei de sânge și înțelepte surori, el nu se găsește niciodată în filme. Nu are cum să fie așa: câteva sute de oameni se adună împreună și își pun cunoștințele la bătaie, alături de banii unor domni foarte generoși și complet dezinteresați, pentru a construi o poveste filmată după anumite tehnici, tăiată, editată și montată într-un anume fel, prin implicarea unor oameni care se prefac că trăiesc papucii altor persoane, în ambianțe construite și ele cu migală, dar care adesea nu au nici o legătură cu cea originală în care au avut loc „faptele reale” (aici este de apreciat efortul cineaștilor de a merge cât mai aproape: Chernobyl a fost filmat în Lituania).

Dar chiar dacă, în virtutea unui convenții asumate, trecem peste aceste obiecții de fond, ajungând la partea în care evaluăm un film anume și felul în care el este fidel realității istorice pe care pretinde că o urmează, lucrurile nu se simplifică, căci pășim pe tărâmul unei memorii care nu se reactualizează, ci se recrează pe sine, împletind în mod tainic în firul narativ angoasele trecutului cu ifosele imperativelor prezente.

Iar povestitorii de rit apusean ai istoriei de la Chernobyl exact asta fac, în încercarea lor de a depăna niște fapte aparținând unei alte lumi, cea est-europeană, o lume pe care nu o pricep și pe care, cu sau fără intenție, o îmbracă în veșmintele unui imaginar politic mai mai potent în a furniza simboluri și paradigme chiar decât pe vremea Războiului Rece.

Trecem, cu ușurință, peste „inventarea” Ulanei Khomyuk și, ceva mai greu, peste secvențele cu procesul în care Legasov explică dezastrul, fapt inventat de la cap la coadă. Răbdăm chiar și contactul cu niște personaje croite după calapodul unor villains hollywoodieni (Diatlov îmi pare a fi un fel de Nathan R. Jessup, din A Few Good Men, pe Bryukhanov și Fomin i-am mai văzut parcă în Margin Call, Die Hard II sau Titanic (sic!)).

Mi-e greu să trec, însă, peste toate micile scene care îmi „zgârie” percepția asupra faptelor și armonizarea ei cu realități ce pot fi documentate astăzi destul de lesne, dând un google.

Cum ar fi finalul acestei secvențe, care, după ce ne izbește cu o dezinformare demnă de o conspirație anti-vaccinistă (cum că un făt aflat în pântecele mamei absoarbe toată radiația, „salvându-și părintele) Ulana, personajul inventat, ne spune că „cineva trebuie să spună adevărul”. Hm, ce este adevărul?

O frază de dânșii inventată, desigur.