Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale, leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea măcar, din când în când, la un pahar de vin, noaptea..
Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată, este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor (altceva decât comoditate) ...