Pun sub semnul întrebării, uneori, faptul că timpul
are capacitatea de a vindeca de unul singur. Ce? Răni superficiale,
leziuni ușoare.. mă-ntreb de ce oare lăsăm totul în spatele lui? E
simplu, știu, e-atât de simplu să nu comunici, să nu te
îngrijorezi, să blochezi orice durere fără a-ți mai aminti de ea
măcar, din când în când, la un pahar de vin,
noaptea..
Ceea ce blocăm cu scopul de a nu reînvia vreodată,
este însuși regretul care ne macină pentru momentele în care nu
acționăm. Eu știu cât de ușor este să închidem ochii la ceea ce
vedem în speranța că poate, doar poate că va dispărea, nu mâine, nu
poimâine, dar într-o zi. Și culmea-i că atunci când îi deschidem, a
dispărut, într-adevăr, dar amintirea... oh, amintirea e atât de
vie. De când încerc să înțeleg din ce provine fuga oamenilor
(altceva decât comoditate) mă lovesc de exemplele mele. Înțeleg mai
degrabă faptul că fuga oamenilor de propriile probleme nu e nimic
altceva în afara concentrării atenției pe problemele altora.
"Desigur viața mea nu e perfectă, nu sunt poate mulțumită de mine
sau de ceea ce fac, de slujba pe care o am, de modul în care mi-am
crescut copiii, de rutina în care trăiesc, dar totul pare-atât de
dulce în comparație cu alți amărâți." Și cât de bine ar fi dacă
prin comparație am dobândi alte deprinderi, precum aprecierea,
satisfacția reală asupra tuturor lucrurilor, memoriilor, iubirilor
pe care le posedăm. Dar ce facem cu adevărat? La ce e bună
comparația? De cele mai multe ori, din păcate, e bună pentru baza
ignoranței noastre. Nu știu ce, în lumea asta, ne-ar face să
apreciem. Din păcate nici atunci când ni se dă, nici atunci când ni
se ia, nu suntem fericiți. Normal, natural, vrem mai mult și mai
mult.. Atât de mult încât mica noastră cutie se umple și bubuie,
iar atunci pierdem. Nu ni se dă, nu ni se ia, pur și simplu
pierdem. Și tot pierzând ajungem să ne confruntăm cu ceea ce rămâne
– adica ceea ce ulterior am blocat. Vezi tu, timpul șterge zile din
calendar, zile în care simți că nu ești bun de nimic; timpul te
scapă de paguba vorbirii; te scapă chiar și de cele mai negre
gânduri pe care le tot eviți și te aduce în acest așa-zis Paradis,
numit în zilele noastre – Ignoranță. Ignoranța nu-i cea mai bună
soluție pentru un zâmbet de lungă durată (o spun cu riscul de a
părea slogan pentru reclama unei paste de dinți), din păcate
soluția e verbalizarea și cu adevărat mulțumirea pentru ceea ce
avem. Poate bătrânețea ne va face înțelepți pe toți, în cele din
urmă, și ne va învăța adevăratele comori menite sa fie blocate în
cutie – iubirea, onestitatea, simplitatea. Dar cine știe câte
eclipse vor mai exista și câte planete se vor fărâma până își va
însuși bătrânețea înțelepciunea și ne va învăța ce e bine de făcut?
Cine poate știi?
http://niciuncuvant.com/
