Fără a fi un film de zile mari, din categoria celor de artă cinematografică, filmul lui Ben Stiller (regizor, producător și actor în rolul principal) este o realizare meritorie, surprinzătoare. S-a strecurat destul de discret printr-o perioadă și așa slăbuță din punct de vedere cinematografic (Her și Ida sunt filme destul de reușite, dar al doilea nu e american; gândiți-vă că Argo și 12 Years a Slave au luat Oscaruri în acei ani! Hai să amintim aici și Poziția copilului, că-i de-a noastră). În aceste zile este de găsit pe unele rețele și canale TV accesibile și pe la noi, așa că, dacă aveți un anume mood pentru a viziona un film semi-convențional, curățel (este etichetat cu PG!) și nu lipsit de farmec, vi-l recomand.

Stiller reușește să jongleze destul de subtil cu convenții de gen, de comedie, de film romantic, chiar și de film de acțiune, fără a ceda unui singur gen supremația categorisirii, pentru a ne propune (cel puțin) o idee. El însuși își folosește prestația actoricească din perspectiva acestor convenții; îl recunoști în felul de a se exprima sau de a se lăsa filmat pe actorul din Meet the Parents, Night at the Museum, Along Came Polly, Greenberg sau Keeping the Faith (da, toate sunt și comedii, asta e).

Pentru că nu te simți prins în mrejele unui singur gen, care să te conducă spre un tip de reacție predefinit (dacă e comedie, te aștepți să râzi etc), poți să te lași purtat mai lesne prin lumea eroului principal, încercând să-i descoperi sensurile. Acest lucru este posibil pentru că filmul mai reușește o performanță: fără a fi deloc plictisitor, se scurge într-un ritm lent. Și acest detaliu, trebuie spus, avantajează un discurs prin care se transmite o idee, o realitate de explorat dincolo de ceea ce îndeobște numim mesaj sau învățătură. Eu, unul, n-am învățat ceva din acest film, în orice caz nu în sensul clasic al noțiunii de învățare. Dar am prins un gând. Așa cum mi-e obiceiul, voi schița în câteva rânduri această idee, încercând în același timp și să păstrez pe cât posibil misterul poveștii.

Viața și fotografia sunt cele două mari sfere în jurul cărora gravitează povestea lui Walter Mitty. Lucrează la revista … Life. El își visează viața mai degrabă decât să o trăiască; în special visează la Cheryl, o colegă de muncă. Uneori se pierde în fantezii ciudate, încercând să-și depășească condiția anostă a unei vieți cu totul neinteresante (recunoaște că nu a făcut nimic interesant în viață, niciodată), pentru a-și croi fericirea alături de persona de care s-a îndrăgostit.

Așa se privește chintesența vieții

Pe de altă parte, în ce constă munca sa? Ei bine, gestionează magazia cu negative fotografice a revistei. Toate fotografiile publicate trec mai întâi prin mâna sa și a colegului său, Hernando. În plus, el este și veriga de legătură dintre Life și Sean O`Connell, un fotograf prestigios care furnizează revistei cele mai spectaculoase instantanee spre publicare.

O viață neinteresantă

Întreg filmul confruntă cele două sfere, percepute de noi, din obișnuință mai degrabă, ca aflate în antagonism, una a autenticității, cealaltă a iluziei. (Căci știți, nu-i așa, că fotografia este o iluzie, cu privire la realitate, la adevăr, la memorie, la … viață.) S-ar părea că cele două nu pot fi privite altfel, mai ales în aceste vremuri inflaționiste, în care pușcă din încheieturi toate mediile astea de stocare, cocoșate sub greutatea atâtor fotografii rupte din fiecare clipită a vieții, într-o ireconciliabilă dispută asupra felului în care trebuie să privim realitatea. Oare cine ne minte mai frumos: fiorul aventurii trăite în lume, în timp ce îi gustăm plin pericolele și frumusețile, sau gândul că le putem încapsula pe toate prin intermediul obiectivelor noastre de înaltă definiție, cu eforturi neglijabile?

Este o bătălie pierdută, cel puțin în felul în care ne raportăm la lume, la frumusețile ei. Nu mai putem privi un apus de soare fără să îl fotografiem. Imortalizăm fiecare duminicat pe care îl ducem la gură. Ne expunem chipurile, mâțele, ogarii, ciorbele, mașinile, amvoanele, grădinile, tot ce avem și ce ajunge înaintea ochilor noștri ca pe niște fresce ale vieților noastre: priviți, ce vieți frumoase avem!

Ia mai ieșiți și voi prin lume, de gustați viața aia adevărată, ne urechează unii. Lăsați telefonul deoparte și trăiți, bucurați-vă de toate acele momente fără să vă mai stresați …

Vieți, gusturi, priveliști

Oh, și ce este cu adevărat frumos, este tocmai acel punct de convergență între viață și imaginea ei: Sfântul Graal al poveștii îl constituie o fotografie de maximă importanță, mult căutată, despre care ni se spune că reprezintă chintesența vieții. Exact acest punct de convergență canalizează într-un mod surprinzător ideea filmului, simplă și provocatoare deopotrivă: uneori viața este posibilă chiar și într-o fotografie.

Mi-am adus aminte de un documentar științific mai vechi, care arăta felul în care viața reușește să învingă cele mai vitrege condiții de pe planetă. Ființe inimaginabile – nu contează soiul lor: plante, animale, insecte, creaturi microscopice – pot să biruie adâncimi de ape sau de peșteră, înghețuri grozave, arșițe de cuptor. Fire de iarbă care reușesc să străpungă betoane, tot felul de gâze care se acomodează cu radioactivitatea unor gheene pestilențiale, vegetații care coexistă cu noxele eliminate de mari combinate.

Drumuri prin viață și vitezele permise pe acestea

Ei bine, după ce le-am văzut pe toate acestea mi-am zis că, într-adevăr, viața bate multe lucruri, nu doar filmele: e în stare să să țină piept chiar și năzbâtiilor noastre. Dar nu am crezut niciodată că viața va putea fi descoperită într-o poză, nu, nicidecum. Am trăit să o văd și pe asta, deocamdată într-un film.

(Interesantă este și ideea de a insera în texte în imagine, fie lozinci, fie lămuriri narative, ca niște captions ale secvențelor derulate, vizibile pentru noi, însă nediegetice:

Posibile proiecții ale conștiinței? Poate …

)

Culmea, această idee a filmului răsare tocmai după un moment de recul, în care fotograful în mod deliberat renunță la un moment rar în viață, cu care poate că nu se va mai întâlni vreodată. Este bine să lași unele lucruri nedocumentate în viață, să nu le fotografiezi, să le păstrezi doar pe retină. Astfel, ele rămân vii, prin tine, prin memoria ta.

Diferite tipuri de memorie

În același timp, există șansa ca în unele fotografii să prinzi viața, esența ei. Nu știu cum este posbil așa ceva, filmul nu oferă o rețetă, ci doar un context de evenimente care măresc probabilitatea unui astfel de accident: un moment cheie, plin de semnificații, niște ochi capabili să privească, un fotograf dispus să-și privească aproapele, o relație între părțile mediate de camera foto, un pretext al vieții de a se face cunoscută celor ce tânjesc după ea …

Ați înțeles, nu este despre cameră, despre tehnica folosită, despre talentul fotografului, despre toate detaliile acelea. Deși acestea nu sunt excluse din „rețetă”, când vine vorba de a te întâlni cu viața într-o fotografie, miza nu mai este în mâna nici unuia dintre noi. Fii pregătit să apeși pe buton, asta e tot ce poți să faci.

Radiografii ale vieții

Este, într-un fel, ca o întâlnire cu Dumnezeu. Poți să le faci pe toate cele de trebuință, să te duci în locul potrivit, la momentul potrivit, îmbrăcat cum se cuvine, cu inima pregătită, cu jertfă de un bun miros, și totuși să știi că întâlnirea aceea este în mâna Lui, nu a ta. Eu zic că un astfel de gând nu ar trebui să mă îngrijoreze: mă simt mult mai bine să știu că acest fapt extraordinar de viață – întâlnirea cu Cel Preaînalt – este în mâna Lui, nu a mea, chiar dacă mă voi strădui să nu mă las nici eu mai prejos …