Un film primit cu multe aprecieri peste tot, din partea criticilor, dar și a publicului, The Banshees of Inisherin este, așa cum m-am așteptat, un film care pune în valoare acea atmosferă irlandeză unică, un amestec de fascinație în fața frumuseții acelor locuri și cu zâmbete smulse în colțul gurii, datorită umorului sec, cinic pe alocuri, greu de separat uneori de tragismul situațiilor prin care trec personajele. Înainte de a puncta câteva aspecte ce țin de ideea zugrăvită de Martin McDonagh pe ecran, menționez doar că, în linii mari, filmul este foarte bine realizat din toate punctele de vedere; în special prestația lui Colin Farrell, un actor pe care nu l-am remarcat în mod deosebit până acum, mi se pare fascinantă și cred că trebuie să văd neapărat filmul lui Brendan Frazer pentru a mă lămuri dacă a pierdut Oscarul în fața unei evoluții cu adevărat mai bune sau avem și aici încă o (ne)făcută a Academiei Americane de Film. Din pură curiozitate, nu de alta.

Cred că este înșelătoare, într-un anume sens, încadrarea filmului în genul tragi-comedie. Tehnic vorbind, ea este corectă, însă este posibil să nu ajute la descifrarea ideii sale. Spun asta pentru că, de fapt, filmul începe ca o comedie (într-un stil care îmi amintește – fără răutate sau implicații peiorative o spun – de Las Fierbinți) pentru vreo două treimi din timp, ca apoi, în ultima sa parte (în special în ultimele două de minute), să nu ni se mai ofere, practic, de nimic hilar, drama poveștii acaparând întregul discurs.

În alte cuvinte, este poveste nu grozav de consistentă care ar fi putut fi nostimă de la cap la coadă și cu asta basta. The Banshees of Inisherin este o poveste despre o situație ridicolă, uneori chiar de râsul curcilor, care ajunge la un moment dat să nu mai aibă nici un haz. Este un tip de discurs cinematografic în care realizatorii filmului propun o mișcare de gen, dintr-o categorie în alta. Două exemple de notorietate în care mai vedem acest lucru: Groundhog Day (de la comedie la romance) și Parasite (de la satiră la thriller).

Vă propun această mișcare de gen – de la comedie la tragedie – ca fundament pe care este edificată ideea filmului. Găsim elemente care, pe parcursul depănării poveștii, se schimbă, sub povara acestei deplasări în discurs. Trecem de la berea care curge din belșug, muzica veselă din crâșmă și simpaticul măgăruș al lui Pádraic la sânge, moarte și ruine fumegânde.

Faceți comparație, de pildă, între aceste două imagini ale locului unde se desfășoară faptele, una de la început, alta din final:

Tot înspre final, prin folosirea unor tehnici de focalizare, compoziția imaginilor devine tot mai sofisticată, alternând între ambiguități intenționate și adâncirea câmpului vizual. Avem și o tranziție în plan tehnic, de la simplu și convențional, la un adevărat contrapunct vizual, în care și montajul are contribuție esențială. Un exemplu de contrast:

În starea ei inițială, lumea din Insherim este exact cea pe care am putea-o noi intui, cu mintea noastră de oameni activi, trăind cu pasiune vieți pline de semnificație. Ah, v-am prins! Căci, se știe, noi nu suntem ca acei oameni care își duc veacul în crâșmă, povestind nimicuri, fără să avem viețile circumscrie unui măreț destin, personal sau comunitar. Noi nu facem umbră pământului degeaba. Spre deosebire de ei, noi vrem să lăsăm ceva în urma noastră.

În Insherim se trăiește un timp prezent absolutizat. Oamenii nu privesc în trecut, nici nu își fac planuri de viitor. Deloc surprinzător, așadar, faptul că nu vezi nici un copil în film. Există o singură sugestie despre un personaj, cum că ar fi fiul cuiva, dar și acesta pare a fi deja adult. Nu avem nici un cuplu (în sensul tradițional al termenului) menționat în film.

Nu avem menționată vreo școală, iar viețile oamenilor de aici gravitează în jurul celor doi poli rurali universali, în această ordine: crâșma și biserica. Prima asigură pacea sufletească pentru această lume, a doua pentru vremea când acolo, sus în cer, noi cu toți vom fi.

Faptul că o bătrânică este investită în film cu rolul de martor al unor din cele mai semnificative fapte mi se pare dureros de ironic. E lumea văzută prin ochii unei persoane cu un viitor fragil, netransmisibil. (Nu știu de ce, îmi vine în minte aici, ca asociere, imaginea copilului din 12 Monkies, martor și el al unei realități, care deși are toată viața înainte pentru a gestiona acea mărturie, nu pare să facă o treabă mai bună decât, anticipez nu fără un pic de malițiozitate, o va face această bătrânică.) Poate că, totuși, nu așa se construiește un viitor. E prea mult hazard în această lume excesiv de liniștită.

Prin contrast, vedem că pe continent se duc lupte (Războiul Civil din Irlanda). De undeva, de departe, se aud zgomotele unei lumi în care oamenii luptă cu pasiune, până la moarte, pentru niște idealuri. Cei din Insherim nici măcar nu știu de partea cui se află, le este totuna; ei par a fi smulși din istorie și aruncați pe o insulă (fictivă), departe de sensurile lumii, bune sau rele.

Cum se destramă o astfel de comunitate? Simplu, ca un ciorap: e nevoie să rupi un singur fir, iar restul se va întâmpla de la sine. E nevoie doar de un mic bobârnac, de un moft elementar care să întrerupă o rutină bine cimentată în ani de zile, pentru ca oamenii să intre în panică. Atunci încep a se revărsa toate peste oameni, nebunia, exilul, sângele, moartea. Sau, în termenii filmului, spiritele.

Căci nu există spirite în Insherim, nu au ce căuta în colțul ăsta uitat de lume.

Sau poate că da, aceste spirite există, doar că au ațipit și ele odată cu oamenii, iar acest mic incident le-a trezit la viață. Iar a te trezi, contrar opiniei generale, nu însemnă că va fi mai bine de acum încolo. Dimpotrivă, este posibil ca omul să se trezească cu migrene și să o ia razna. Unii spun că asta se întâmplă întotdeauna după un somn lung, dar eu încerc să mai păstrez o umbră de speranță.

The Banshees of Inisherin este un feel-bad movie. Nu te întorci la cele de toate zilele iluminat, încurajat, pregătit să înfrunți realitățile adormirii tale. Nici nu trebuie. Dacă vrei să nu te mai hrănești cu vise și fantasme, trezește-te. Dar nu îți va fi mai bine. Va fi doar altceva. În același Inisherim. Cu „sh”, pentru că sună bine.