Deși protagoniștii sunt coreeni, iar povestea, scrisă și regizată de Celine Song (tot de origine coreeană), este una care începe în Seul, Past Lives este o producție americană (independentă, trebuie spus și asta). De altfel, cea de-a doua parte a filmului are acțiunea plasată în New York, locație excelent pusă în valoare de către un director de imagine relativ obscur, Shabier Kirchner.

Având în vedere că aduce în prim plan idei și ipostaze pe care le-am mai văzut în filme americane, precum The Notebook (2004) și Serendipity (2001), surpriza pe care mi-a produs-o acest film a fost deosebită. Departe de tonul siropos al celor două filme amintite și de schematismul lor hollywoodian, Past Lives impresionează prin simplitate, romantism neostentativ și vigoare a limbajului cinematografic folosit.

De pildă, sub acest ultim aspect, este interesant de observat un fapt care s-a lipit de retina mea repede, urmărindu-mă pe întreg parcursul vizionării, anume felul în care camera de filmat se implică în poveste. Este aproape de fiecare dată „la punct fix”, fie statică, fie îndreptându-se și urmărindu-i pe protagoniști. Deplasările sunt rare și abia perceptibile. Nu îi însoțește pe oameni în drumul lor, ci mai degrabă îi așteaptă să intre în prim plan. Între scenele filmate în acest fel găsim intercalate mici instantanee tăcute, fie reflexii ale luminii într-o băltoacă, sau pe suprafața unui lac, fie un peisaj metropolitan …

Lucrurile se schimbă în ultimele două-trei minute ale filmului când, în timp ce personajele se plimbă pe trotuar, camera îi urmează din lateral în mișcare. Iar ultimul cadru este de fapt o nebunie, o stază în stilul clasic transcendentalist al lui Paul Schrader: camera de filmat îl părăsește pe Hae Sung, aflat într-un autoturism, și se pierde într-o mișcare rapidă, păstrând traiectoria șoselei; înțelegi că ești în oraș, trecând prin el cu mare viteză, dar nu mai poți distinge mare lucru, nici ape, nici reflexii, nici oameni, nici clădiri …

Un film care mai degrabă s-ar potrivi acestuia, atât ca idee, cât și ca stil, este Eternal Sunshine of the Spotless Mind (2004). În linii mari, este vorba despre accidente și despre destin, despre felul în care cele două se împletesc în relațiile noastre semnificative. Sunt legăturile noastre conjuncturale, influențate unoeri de accidente ale vieții, sau predestinate, hotărâte din veșnicie pentru noi?

Într-un fel, filmul poate fi privit ca o ghicitoare. Cineva observă un grup de trei persoane, doi bărbați, un asiatic și un alb, și o femeie asiatică, așezate la o masă într-un local și începe un joc: ce legături crezi că sunt între ele? Doar privindu-le, fără a le cunoaște în vreun fel, poți spune orice, nu-i așa? Nu știi dacă vreunul este iubitul femeii sau dacă bărbatul asiatic este fratele ei. Poate că sunt doar colegi de muncă, ieșiți la un pahar de vorbă. Poate că sunt doi turiști, împreună cu ghidul lor. Poate că ea este șefa lor. Poate …

Aceasta este prima scenă din film. Cronologic vorbind, ea ar trebui plasată în final, pentru că povestea este o rememorare a unor fapte întinse pe durata a peste două decenii, iar aici suntem mai aproape de deznodământ. Dar, ca idee, nu se putea gândi un început mai bun pentru acest film.

La început, m-am lăsat prins în capcană. Am înțeles apoi că ideea nu este să dai un răspuns, ci să îți deschizi mintea pentru tatona o altă întrebare, profundă și speculativă deopotrivă: cum se pot vedea relațiile? De ce doar privind la doi oameni nu putem intui decât rareori ceva semnificativ despre ce se întâmplă între ei? Lucrurile sunt clare în privința manifestărilor care funcționează ca indicatoare consacrate (îmbrățișări, săruturi, zâmbete, atingeri semnificative, contactul vizual deschis), dar ele nu sunt suficiente pentru a ne ajuta întotdeauna în evaluare. Una este să privești doi oameni din afară, alta este poți explora universul creat prin legăturile dintre ei.

Recent, mi-am adus aminte de un bărbat care, demult, pe vremea când eram la grădiniță, a făcut un gest frumos față de mine. Nu îl cunosc, nu l-am mai întâlnit niciodată de atunci, el poate că a uitat ce a făcut după vreo două minute, dar urma aceea încă este prezentă în conștiința mea după aproape o jumătate de veac! Cam despre așa ceva vorbesc, iar asta e doar o mică sugestie.

Știți ce mi-a venit în gând? Că suntem prea mici pentru relațiile mare în care ne pune Dumnezeu. Ne pierdem în imensitatea lor, în abisurile micilor gesturi, în cicatricile cuvintelor care ne dor, în ocazii ratate, în vinovății, în trădări, în vise. De aceea, cred eu, și El ni le dă cu măsură. Măcar dacă le-am prețui cum se cuvine!

Fără îndoială că ideea de In-Yun, explicația oferită de Nora Moon pentru urmele pe care relațiile le lasă în viețile oamenilor, poate genera legitime ridicări de sprânceană din partea spectatorului creștin, ea venind din budhism. Dar filmul nu este religios în nici un fel, In-Yun fiind doar un pretext pentru explorarea acestei posibilități, ca relațiile noastre să aibă un impact care să transceandă realitatea fizică a existenței. Sau, cum ar zice filozoful, dacă ontologia unei relații are un sens, un temei de pus acolo, sau este doar un abur efemer.

Viețile trecute, cred eu, nu au legătură cu reîncarnarea: trăim mai multe vieți în drumul noastru dinspre naștere spre moarte. Copilul din mine a murit și a revenit mai târziu în lume ca student; pentru o vreme a fost rocker, apoi am murit din nou și m-am născut creștin, apoi am ajuns soț (și încă mai sunt, slavă Domnului) și tată (cu mândrie). La un moment dat chiar Nora îi spune lui Hae Sung: „Na Young pe care ți-o amintești, nu există aici. Dar acea fetiță a existat. Ea nu stă aici în fața ta, dar asta nu înseamnă că ea n-a fost reală. Acum 20 de ani, am lăsat-o în urmă. Cu tine.”

Impresia mea este că în acest film relațiile stabilizează lumea personajelor (de aici ideea de a filma lent până în final). Relațiile profunde liniștesc ape, vânturi, furtuni, orașe. Tulburătoare este scena din final, cu Nora și Hae Sung fața în față privindu-se în ochi, fără cuvinte. Ar fi putut dura o veșnicie acel moment, numai că Uber …

Dacă este să intuiesc un rol al tehnicii folosite în luarea cadrelor, cea despre care am vorbit mai sus, cred că acesta este de a sugera stabilitate, armonie și echilibru în odihna descoperirii celuilalt, pentru a o pune în contract cu descătușarea ce vine, cel puțin în experiența lui Hae Sung, odată cu ieșirea dintr-o viață și intrarea într-o alta. Iar fiecare dintre aceste vieți nu trebuie privită ca o negare a celor anterioare, ci ca o descoperire, dar și o speranță pentru o posibilă reîntâlnire cu cei ce s-au dus în alte lumi odată cu tine.

După cum vedeți, vizionarea asta m-a transportat într-o stare de melancolie cum de mult nu am mai simțit în fața unui ecran, poate de pe vremea lui Labor Day sau chiar a acelui Eternal Sunshine …

Nu știu ce să vă mai zic: filmul e fain, dar pare prea domol și cald, în comparație cu marile drame ale lui Oppenheimer. Nu cred că cele două pot fi comparate, așa cum nu pot fi comparate rațele cu pisicile. Oricare dintre ele ar ieși, nu-i cu supărare.