Un film cu o premisă solidă, care începe respectând cadrul formal al genului (dramă judiciară) pentru ca în final să aflăm că totul a fost o diversiune, pentru că există o miză mai profundă acolo. E un fel de disecție pe un cadavru . La urma urmelor, așa se făcea anatomie odinioară, nu-i așa?

Stilul de discurs este rece. Lipsește coloana muzicală ne-diegetică (muzica de film). Tot ce auzim, inclusiv muzical, este parte din lumea expusă ochilor noștri. Cu o singură excepție: în scena finală auzim un fundal sonor muzical, ușor melancolic, care nu face parte din poveste, pentru ca în câteva momente să vedem genericul de sfârșit afișat peste imagine. Pentru mine acesta este încă un indiciu al faptului că drama juridică este un pretext pentru această lecție de anatomie. Mi-e greu să îmi îmaginez că cineva ar putea asculta muzică într-o sală în care se fac disecții. Titlul filmului obligă, așadar.

De ce cad oamenii?

Acum, depinde la ce ne referim. Urmărind sensul propriu al întrebării, „De ce cad oamenii de la ferestre?”, intrăm în anchete și investigații. Unele dintre acestea pot lămuri lucrurile, altele nu. (Gândiți-vă, de pildă, la căderile de ziariști ruși de la ferestre în Rusia lui Putin.) Dar întrebarea mai are și un alt sens. Oamenii pot să cadă și existențial, prin viață; unii apucă să se redreseze, chiar prind aripi, alți sunt prinși de apropiați și aduși înapoi pe teren sigur, dar nu puțini sunt zdrobiți pe caldarâmul morții.

Samuel are parte de ambele căderi; totuși titlul filmului ne sugerează faptul doar că una contează, iar cealaltă, eventual, ar putea fi considerată ca fiind izbitura finală.

Cât de greu este uneori să descoperi cum a avut loc o cădere de la fereastră! Cu toate că se obțin declarații, expertize, reconstituiri, opinii ale experților, teste ADN și se trec toate acestea printr-un proces riguros de analiză, tot nu poți băga mâna în foc pentru o concluzie certă. Tot mai rămân unghiuri moarte, goluri informaționale, iar acestea, inevitabil, sunt umplute cu convingeri subiective, cu angajamente personale.

Cu atât mai greu este, însă, să anchetezi o cădere psihică a unui om.

De aceea, autorii filmului nu și-au propus să dezlege vreun mister în povestea lor. Privește, iar la sfârșit poți să crezi ce vrei. Mai mult, unde a fost nevoie, au ascuns. Stă mărturie în acest sens scena în care Samuel și Sandra se ceartă, în care vedem tot ce se întâmplă până în momentul în care se ajunge la violență fizică. Pentru această parte avem doar mărturia audio, din care nu se pot extrage certitudini. Vă ajunge, stimați spectatori, dacă vă dăm și restul se pierde ideea.

Iar ideea este simplă, totuși: nu vei ști niciodată cu certitudine ce a fost. Există întrebări cărora nici o disecție nu le poate da de cap. Așa este viața. Întoarceți-vă în lumea voastră de filme încălzite cu armonii de Zimmer, Morricone, Silvestri sau John Williams! Aici e liniște. Puțin respect.

Totuși, mai îngăduiți-mă un bob. Este posibil ca filmul să mai ascundă o idee, de data asta țesută una pe fond ideologic. Căci ceea ce avem aici nu este o cădere oarecare, ci căderea unui bărbat.

Acest fapt îmi pare oarecum ironic și contrariant, iar asta pentru că în mod normal, dacă ai vrea să faci un film despre o cădere într-o familie nucleară modernă, în ton cu imperativele ideologice ale veacului, ai alege ca subiect femeia. Ea este persoana vulnerabilă, cea aflată în suferință din pricina bărbatului care are succes în carieră, face mai bine față dramelor vieții, are o viață socială mai activă și este capabil să lucreze în condiții de stress, nu?

Or Anatomia asta este una pe invers: în acest cuplu format de Sandra și Samuel, femeia este persoana care se bucură de succes, rezistă mai bine în fața dramelor vieții, este capabilă să lucreze oriunde și în orice condiții, are o viață socială mai vie, în timp ce bărbatul se ocupă de casă și de îngrijirea copilului. Se pare că și în pat – cel puțin asta insinuează el – tot ea conduce. Ea este în acest cuplu și partenerul care întreține relații extraconjugale; mai mult, spre deosebire de el, fiind bisexuală, pare să aibă o plajă mai largă de oportunități pentru satifacerea unor nevoi. Și, ca să îi punem capac, tot ea, Sandra, este cea care își agresează fizic bărbatul, ceea ce înseamnă că este mai puternică decât el nu doar psihic, ci și fizic.

(Două impresii cu caracter mai degrabă anecdotic. M-a frapat, chiar în timp vizionam prima scenă și, desigur, înainte de a avea o imagine de ansmblu asupra întregului film, comportamentul mai degrabă masculin al Sandrei în discuția cu studenta care o intervieva. Privirea, modul de adresare, limbajul trupului. De asemenea, mi s-a părut că în timpul certei dintre cei soți, când ea îi spune lui că l-a urmat pe el până în Franța, un efort plin de considerație din partea ei, de fapt ea se comportă ca un soț care nu înțelege de ce nevasta este frustrată că nu e ajutată în gospodărie, că doar i-a cumpărat și aspirator și mașină de spălat vase!)

Fără a o lungi, pentru poate nici nu merită: avem un tipar, moștenire a ultimului secol de cinema, răsturnat de-a binelea. O poveste în care bărbatul este cel vulnerabil și cade. Și mare îi fu căderea!

Iar ea, cea care a rămas, se întinde alături de singurul câine pe care îl mai are la dispoziție, în timp ce noi ne bucurăm de muzică …

Copilul? El nu vede, iar aceasta este infirmitatea perfectă, având în vedere tenta ideatică a filmului, anume că unele lucruri, oricât și oricum le-am cerceta, nu ni se vor descoperi în întregime și basta. Totuși, s-ar putea ca el este să fie singurul care a înțeles metafora cu câinele.

Iar pe câinele-actor îl cheamă Messi. Nu știu ce semnificație are acest lucru, dar mi s-a părut interesant, oricum.