Un film pentru inimă, dar și pentru cuget (asta la a doua vizionare, pentru că prima nu-ți dă voie să-l „prinzi” cu mintea), în care găsim niște actori faini, nu toți neapărat de prim rang (nu încă).

Filmul deapănă o poveste aproape uitată despre un om care, iată, reușește să salvaze de la moarte aproape sigură peste șase sute de copii, în marea lor majoritate evrei, din Cehoslovacia deja sfârtecată de Hitler prin ocuparea Regiunii Sudete, în octombrie 1938. Aceștia sunt refugiați în Praga, pentru o vreme, și locuiesc în condiții inumane, în așezăminte improvizate, sub amenințarea unei ierni friguroase, dar mai ales a cuceririi întregii țări de către naziști.

Cu prilejul unei vizite în Praga, ce se dorea a fi doar de o săptămână, tânărul agent de bursă Nicholas Winton asistă la drama acestor refugiați și în special a copiilor. Odată ce vede aceste lucruri, nu mai poate da înapoi și decide că va face tot ce este posibil pentru a-i salva pe acești copii. Filmul ne spune, într-un ritm destul de lent, nespectaculos, neostentativ, povestea acestei salvări. Da, putem să-i spunem astfel, din moment ce prin ceea ce a făcut el, a salvat în jur de trei sferturi din numărul total de copii din Cehoslovacia care au supraviețuit atunci mașinii de ucis naziste.

Atât despre poveste. Vă las pe voi să o descoperiți. Din câte am citit, filmul este considerat a fi destul de fidel faptelor reale pe care le relatează.

Încerc, după a doua vizionare, căci numai așa ar fi fost posibil, să sap mai adânc în lumea acestui film. Nu cred că este doar o relatare decentă (impecabile sunt, în această privință, coloana sonoră, cinematografia și chiar montajul) a unor fapte extraordinare. Sunt convins că poartă și o idee cu sine.

Trebuie să plecăm la drum de acolo de unde pleacă și rabinul din film, primul personaj care își pune problema de a lua în serios ideea lui Nicky. Cine este el?

Este întrebarea fundamentală care trebuie pusă despre orice erou. Răspunsurile directe, venite chiar din gura sa, sunt lapidare, aproape accidentale; totuși, ele constituie un bun reper.

Chiar în discuția cu rabinul, recunoaște că este evreu, dar că se consideră european, agnostic și socialist. Mai târziu, într-o altă discuție, împreună cu câțiva dintre cei implicați în munca cu refugiații, Nicky își manifestă încrederea în suportul oamenilor obișnuiți pentru acest proiect, deoarece el însuși este un om obișnuit. Alți doi colegi preiau ideea: și eu sunt obișnuit.

Ecouri din The Hobbit?

(Gandalf: Saruman crede că doar o mare putere poate ţine piept răului, dar nu asta e ceea ce am descoperit eu. Am descoperit că sunt faptele mărunte ale oamenilor obişnuiţi cele care ţin răul departe. Mici fapte de bunătate şi iubire. )

Dacă este o idee similară cu cea de acolo … minunat. Dar e mai mult decât atât.

Căci nu este suficient să fii om obișnuit. Iar în ce privește iubirea … nu este deloc menționată în film. Nicky este fără îndoială un om sensibil și generos, dar pare destul de zgârcit în manifestarea afecțiunii; în orice caz, nu o face prin cuvinte; îl vedem pe alocuri zâmbind cald, însă, în general, este destul de reținut, uneori chiar opac. Pentru a-i recunoaște dragostea, trebuie să schimbi perspectiva.

„Nu începe ceva ce nu poți termina” îi spune rabinul, încredințându-i lista cu numele copiilor ce ar putea fi salvați. (Vă mai amintiți, din Schindler`s List? Lista este binele absolut. Lista este viața.)

Aici mi se pare a fi miza filmului. Aici este și sursa neliniștii bătrânului Nicky, după câteva zeci de ani de la evenimentele din 1938-1939. Păstrează acel dosar cu fotografii, documente, tăieturi din ziare și liste cu copii. Pare a fi tot ce i-a mai rămas. Aflăm mai târziu că ultimele pagini din dosar sunt goale. Acolo, în acele pagini este întipărită durerea lui: Nicholas Winton este eroul care salvat 669 de copii de la moarte, dar care nu este liniștit încă, pentru că nu crede că a terminat ceea ce începuse.

Acest sentiment dureros al neducerii până la capăt a proiectului mântuitor, aflăm din film, este alimentat din două surse. Pe deoparte, este vorba despre o fată, care lasă o puternică impresie asupra lui, și al cărei chip, folosit la vremea respectivă și într-o campanie din ziare, încă îi rămâne în amintire. Pe de alta, este vorba de faptul că nu i-a putut aduce în Marea Britanie toți copiii cuprinși în acea listă, din pricina declanșării războiului. Spre deosebire de omologul său mai cunoscut nouă, Oscar Schindler, Nicholas Winton nu a avut o rată de succes de 100 cu lista sa.

O scenă aparent banală, din prima parte a filmului, începe să contureze acel sentiment deranjant de neterminare. Aflat într-un fel de ghetto, plin cu refugiați, Nicky întâlnește o fetiță, căreia îi oferă din puținul pe care îl avea la el, o bucățică de ciocolată. Se adună mai mulți copii, iar el își împarte bucata de ciocolată pentru a ajunge la fiecare. La un moment dat, însă, apare și fata despre care am pomenit mai sus, avțnd un bebeluș în brațe. Inevitabilul s-a produs deja: ciocolata se terminase.

O scenă simplă, fără coloană sonoră muzicală, fără multe cuvinte. Nu m-am putut abține să nu o alătur unei alte scene în care, tot așa, apare o tânără cu un copil în brațe, din God`s Not Dead, despre care îmi mărturiseam dezamăgirea (replici, actorie, dramatizare). Diferența de perspectivă este colosală. Acum suntem cu adevărat într-un FILM, nu într-o broșurică cinematografică cu iz creștinesc.

Peste această neterminare, filmul își așează ideea cursiv, prin alternanțe între prezent (cu un Anthony Hopkins sclipitor) și trecut (avându-l pe Nicky interpretat de Johnny Flinn cel puțin la fel de bun).

Există un element simbolic de legătură între primele secvențe ale filmului și cele de final. Cumva, finalul filmului închide povestea, rotunjind această idee pe care încă nu știu cum să v-o spun în cuvinte. Este vorba de piesa muzicală pe care o ascultă Nicky, dintr-o operă de Mozart.

La început, avem câteva secvențe în care Nicky trece cu o lupă peste câteva fotografii vechi cu copii; apoi îl vedem singur, conducându-și mașina pe fondul sonor mozartian. În casă, primele cadre ni-l arată tot singur. Ceva mai încolo apare și soția sa, o femeie care, fără nici o îndoială îl iubește și îl prețuiește, dar care nu poate să dea la o parte în întregime carapacea sub care se se ascund dureri mocnite.

În final, el ascultă aceeași muzică, dar nu mai este singur. Casa lui este plină, vin oaspeți dragi în vizită, iar la un moment dat va da volumul mai mic la muzică. Nu mai este solitar, nu mai caută între umbrele trecutului, ci este alături de oameni care îl prețuiesc și îi sunt recunoscători. Atmosferă de familie, oameni fericiți, copii care se joacă în piscină, viața care merge cu adevărat mai departe.

Înțeleg din această călătorie pe care o facem de la primele până la ultimele cadre că neterminarea este decisă nu de cel ce a înfăptuit proiectul, ci de cei între care el trăiește. Cumva, memoria vie a celor care acum trăiesc datorită lui vindecă durerea provocată de memoria provocată prin inspectarea acelor fotografii.

Aflăm, de altfel, că se desparte de acel album. Ulterior l-a donat unui muzeu din Israel. Această despărțire este pentru Nicky începutul călătorie sale spre libertate.

Și eroii au nevoie să fie salvați de noi, de oamenii simpli.

Iar când vine vorba de a termina un bine, cine din lumea asta, în afară de Mântuitorul răstignit pe cruce, mai poate spune în deplină siguranță și pace sufletească „S-a isprăvit.”?