S-ar părea că nu m-a „prins” povestea lui Renato și a parcursului său pe drumul de la puștan chinuit de hormoni la tânăr bărbat. Așa este: în cazul meu, experiența vizionării nu s-a spuprapus privirii create de Tornatore în film, cea a băiatului/bărbaților spre o femeie frumoasă, Malena. (De remarcat aici și faptul că nici o altă femeie din oraș nu se „bucură” de același tratament precum Malena, din motive expuse în episodul anterior. Ea este altceva.).

Din acest motiv, povestea parcursului inițiatic al adolescentului, deși remarcată în câteva din coordonatele ei esențiale, nu a constituit pentru mine un element de referință în apropierea mea de film. Da, ca și bărbat, pot înțelege destul de multe dintre cele ce i se întâmplă; totuși eu am urmat o altă cale, să privesc raportându-mă la experiența ei. E cazul să încerc, în măsura în care este posibil, a înțelege de am ales acest punct de vedere, în absența unei prejudecăți conștiente despre film și subiectul abordat (nu am citit chiar nimic despre el înainte, vizionarea lui m-a luat „ca din oală”).[1]

Nu am alt răspuns în afară de cel ce are în vedere locul Malenei în lumea acestui film, ca o prezență străină pe un câmp de bătălie, rătăcitoare printre obuze, fără să aibă la îndemână șansa alegerii unei tabere. O prezență căreia i se refuză alegerea (nici măcar nu i se dă voie să își reia viața, din condiția de văduvă) și care, poate că tocmai din acest motiv, va alege calea de neînțeles, de a pactiza cu dușmanul comun.

Malena este iubită și disprețuită ca obiect străin, aparținând unei alte lumi. Din acest motiv, nu are un cuvânt de spus. Nu este nimeni acolo să o asculte. Malena este Mitchell Garabedian. Spre deosebire de avocatul din Spotlight, ea răspunde într-o manieră diferită exilului la care este supusă, însă, dincolo de contextele cu totul diferite ale vieților lor (la urma urmelor, nimeni nu îl privește pe Garabedian!), ei reprezintă același lucru: o imposibilitate existențială. Fie că este vorba despre frumusețe, despre dreptate, despre iubire pură, despre pace lăuntrică, despre înțelepciune, despre … numiți voi alte siropuri îmbietoare ca acestea, realitatea este că ele nu pot fi urmărite decât în mijlocul unui câmp de bătălie, printre obuze și mortiere, între extreme, iar cei ce îndrăznesc să se apropie de astfel de stindarde o sfârșesc prost.

De asemenea, Malena este Franz Jägerstätter. Lăsați deoparte privirile libidinoase, ați înțeles, sper, deja că nu despre asta vorbesc – amândurora li se refuză liniștea, într-o lume mult prea inflamată de patimi. (Din A Hidden Life, în caz că vă întrebați).

Priveliștea unor astfel de oameni mă doare pe mine, într-o astfel de lume ca a noastră. Cred că cei mai mulți pleacă printre noi tăcuți, neobservați, departe de privirile lumii. Cei ce au neșansa de a ieși totuși sub lumina reflectoarelor, de afi descoperiți în excentricitatea lor, într-o lume în care succesul și puterea sunt administrate celor frumoși, prezentabili, carismatici, bine ancorați în sinergia relațiilor binefăcătoare…

Nicholas Winton (One life) este excepția de la regulă, dar eu nu m-aș baza prea mult pe excepții când vine vorba de a ajunge la un armistițiu cu spiritul acestui veac.

[1] Un gând, totuși, mi-a venit despre Renato și drumul său inițiatic. Ar fi interesant de observat, comparativ, ideea aceasta în mai multe filme. Lion, într-un anune fel, este un film inițiatic. The Holdovers, de asemenea. La fel pot fi privite The Emperor`s Club, Extremely Loud and Incredibly Close, Life of Pi sau Life as a House. Intrigant este și Manchester by the Sea, unde avem, în fapt, un parcurs inițiatic refuzat unui tânăr adolescent de către un adult mult prea închis în propria-i durere lăuntrică, incapabil să mai dăruiască ceva.

Ah, și să nu uităm de Cinema Paradiso, o altă bijuterie de-a lui Tornatore …