Să spargem coaja de la bun început: filmul este catalogat ca fiind „dramă erotică”, ceea ce înseamnă că nu este recomandabil pentru ochișori micuți și minți zburdalnice. Din fericire, el este (mult) mai mult de atât, grație artei lui Giuseppe Torrnatore de a crea pe baza acestei năstrușnice povești o idee ce merită a fi trăită.
Dacă tot am început cu genul filmului, trebuie să vă spun că au fost numeroase momente în care am râs cu poftă. De altfel, porțiuni destul de generoase sunt construite folosind coduri ale comediei: coloana sonoră, situații surpriză tratate în cheie comică, repertoriu actoricesc specific etc. Abia înspre final putem cu adevărat să spunem că drama își intră în drepturi. Este posibil ca întreaga mișcare pe care ne-o propune filmul să aibă la bază și această metamorfoză de gen. Printre altele.
Regizorul italian ne-a obișnuit cu filme bine meșteșugite vizual, sonor și scenografic, iar despre Malena se poate spune că este este una din lucrările sale cele mai reușite. Micul orășel sicilian Castelcutò este însuflețit de o atmosferă ușor nostalgică, peste care este suprapusă, în tonuri ironice, o panoramă de moravuri provinciale ce mai pot fi întâlnite și pe la noi, în special în mediul rural.
O temă recurentă în filmele lui Tornatore este viețuirea pe lângă istorie. O regăsesc, de exemplu, în Cinema Paradiso sau în The Story of 1900. Viețile personajelor se deapănă cumva în paralel cu evenimentele istorice, prea puțin deranjate de magnitudinea lor; primează trăirile personale, aspirațiile particulare ale personajelor, iar istoriile lor, așa mărunte cum sunt, umbresc chiar mari evenimente. În acest caz, încă de la început vedem cum marele anunț al lui Mussolini de intrare în război împotriva Franței și Marii Britanii pare să îl miște mult prea puțin pe Renato, iar despre prietenii săi ce să mai vorbim. Au lucruri mult mai importante de urmărit.
Malena se poate (re)vedea în feluri diferite, în funcție de perspectiva aleasă. Suspectez faptul că experiența vizionării trebuie să fie diferită pentru bărbați față de femei. Cele două personaje centrale ale poveștii, Renato și Malena trăiesc în lumi atât de diferite, încât falia care se crează între experiența publicului masculin și cea celui feminin este explicabilă și, cred eu, absolut necesară într-o „citire” ideologică a filmului (într-o postare viitoare, promit!). Este de înțeles că bărbații, privindu-l pe adolsecentul neliniștit, se vor raporta mai lesne la lumea filmului prin filtrul experienței sale. La fel de înțeles este faptul că femeile vor căuta să citească filmul din perspectiva istoriei Malenei. Acest lucru este bun.
Dar, dincolo de această diviziune, filmul are potențial și pentru altfel de lecturi. De pildă, una pe care v-o propun în continuare are de-a face cu frumusețea. Malena este o parabolă despre frumusețe, dar nu despre felul în care aceasta va salva lumea (cum zicea odată Dostoievski), ci mai degrabă despre felul în care ea trebuie salvată de mizeria viețuirii într-o lume fără vise, fără orizonturi.
Cam tot ce vedem că se întâmplă cu Malena în film se întâmplă cu frumusețea, privită în sensul cel mai cuprinzător al termenului, în lumea noastră. E râvnită cu poftă, e idolatrizată, e pizmuită, e batjocorită; o anume sacralitate îi însoțește prezența peste tot. Iar acolo unde apare scarul, sacrilegiul este și el prezent, ca posibilitate și uneori chiar ca realizare.
Frumusețea ajunge chiar să fie abuzată și sluțită, numai pentru a fi coborâtă din sferele de neînțeles ale experienței frumosului în cele, mai ușor de gestionat de către pământul din noi, ale profanului. Abia după ce calvarul frumuseții s-a împlinit, iar ea a pătimit ce i s-a hărăzit din partea fiilor oamenilor, se poate întoarce în comunitate, fiind primită de data asta nu ca obiect străin, nociv și nedorit, ci ca parte legitimă, perfect integrată în peisaj.
Filmul începe cu Malena care pășește elegant pe faleză în admirația debilă a unor puștani cu probleme hormonale și se încheie cu aceeași femeie cărând, pe aceeași cale, niște sacoșe cu alimente, de data aceasta neobservată de nimeni (niște puștani bat mingea, dar nu au habar cine este femeia care trece pe lângă ei).
Aceasta este o mișcare, cea a frumuseții.
O altă mișcare îl are în prim plan pe Renato, cel care parcurge drumul de la băietan în faza de descoperire a propriei sexualități la cea de tânăr, încă necopt, dar parcă mai matur decât i-ar îngădui vârsta. Este vădit faptul că este altfel construit decât oricare dintre prietenii săi. Aș numi parcursul său, în lipsa unei alte rime, mișcarea înțelepciunii.
Frumusețea și înțelepciunea nu prea circulă împreună prin lume, par să nu aibă prea multe în comun. Totuși, ambele trebuie să își facă loc cumva între noi, fie că le pricepem, fie că nu.
Cele două mișcări se petrec pe un fond inerțial, cel al mulțimii locuitorilor din Castelcutò: cu ei nu s-a întâmplat nimic. La început îl aplaudă cu urale pe Mussolini, iar la sfârșit îi întâmpină cu urale pe americanii eliberatori. Îi vedem pe unii dintre actorii sociali ai vechii ordini adaptându-se noii realități, dând dovadă de acel oportunism de care ni s-a făcut și nouă scârbă după atâția ani de la Revoluție, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Este aceeași Mărie, cu altă pălărie.
Totuși, în această această masă inerțială, frământată de tensiuni pe care oamenii nici măcar nu se străduiesc să le ascundă sau să le cosmetizeze nițel – totul e la vedere: pofte, răutăți, bârfe, judecăți -, frumusețea Malenei trebuie să își găsească un loc, iar mintea lui Renato să se coacă.
Malena ne descrie această dureroasă înrădăcinare a frumosului în structura socială a unei comunități. Este dureroasă, pentru că anticorpii sociali o resping, iar cei cei o „acceptă”, de fapt, îi aduc un deserviciu, trivializând-o prin coborârea ei în domeniul alunecos al poftelor.
Să îndrăznesc a spune că Malena este o hierofanie?
În acest caz, filmul poate fi privit ca o poveste a înrădăcinării sacrului în ordinarul viețuirii noastre, iar sugestia lui Tornatore devine de-a dreptul tulburătoare: sacrul este integrat în experiența noastră cotidiană numai după ce dezgustul – altă categorie esențială trăirii religioase – și-a făcut mendrele cu el. În lipsa acestui pas, sacrul rămâne ceva departe, „acolo sus”. Teologic vorbind, este unul dintre (multele) motive care fac necesară Întruparea Fiului lui Dumnezeu.
Este interesant de observat, fie că urmărim firul frumuseții, fie pe cel al sacrului, că ceea ce știm cu adevărat despre Malena este totuși foarte puțin. Avem o Malena privită de toți, de peste tot, pe stradă, prin gaura cheii, pe la ferestre … Cu greu poți deosebi niște cadre „obiective” al prezenței ei. Malena este frumusețea privită, sacrul întâlnit. Ea există ca eveniment – trece pe drumul din fața ta – și nu ca prezență obiectivă.
Nu așa este și cu frumusețea? Nu așa este și cu sacrul? În zadar le căutăm, pe pereți, printre zgomote, pe ecrane, pe vârfuri de munte, printre talazuri, în solitudine ori în neliniștea mulțimilor, căci ceea ce ni se dă este, cel mai adesea, este șansa de a-i arunca o privire pe stradă, preț de câteva clipe. Unii dintre noi, mai șmecheri, dăm din pedale și gonim înainte pentru a o mai întâlni odată în drumul ei. Puțini, foarte puțini, o admiră printr-o fereastă ferecată, la colț de noapte.
Uneori, nu se știe cum, se mai trezește câte unul din această reverie și constată că a devenit om…
*
P.S. Am evitat în acest articol să vorbesc despre o privire ideologică a filmului. Mi se pare fascinantă, așa că îi dedic, așa cum am sugerat deja, un alt episod. Cât de curând!
