Un film bunicel, ușor parcă sub pretențiile pe care le-aș putea avea avea de la un producție aleasă de către Academie, la opt categorii, pentru premiul Oscar.

Ca să nu mai pierdem vremea, încep cu muzica: insipidă, comercială, neinspirată, adesea neadaptată atmosferei filmului sau situațiilor zugrăvite în poveste. Cu nici un chip nu voi înțelege nominalizarea lui Volker Bertelman pentru Best Original Score (sau poate că totuși, în acest an, nu s-a compus muzică de film bună, asta e …). Ar merge cel mult la un thriller psihologic din acela lent, în mai multe episoade, de felul celor vizionabile pe rețele.

De fapt, filmul ar fi avut de câștigat dacă ar fi fost livrat fără o coloană muzicală specială. Scenele în care aceasta a lipsit au fost, de departe, mai plăcute și mai profunde, dar este posibil ca această senzație să îmi fie provocată de contrast, tocmai de bucuriiile episodice furnizate de liniște.

Ralph Fiennes este impecabil. Rolul său impune o prestație extrem de precisă, controlată, care să îmbine atât discreție, cât și sugestivitate. Fără a avea, deocamdată un termen de comparație, cred că nu m-ar surprinde să câștige premiul pentru cel mai bun rol masculin.

Stanley Tucci este și el la înălțime. Observ că și Isabella Rossellini a fost nominalizată pentru rol secundar; nu zic, a jucat bine, însă rolul mi se pare cam subțire pentru pretențiile ridicate de premiul cel mare.

La capitolul imagine și montaj, de asemenea, avem o calitate ireporșabilă. Există compoziți superbe, pe alocuri, extrem de sugestive. Un film modern; experiența vizionării, dincolo de disconfortul creat de muzică, a fost una plăcută. Chiar dacă acțiunea nu are un ritm alert, filmul m-a captivat atenția în întregime.

Să trecem la ceva mai serios.

Privit din perspectiva Cardinalului Lawrence, filmul ne prezintă călătoria sa personală, pe drumul spre împlinirea dezideratului său de a-și găsi liniștea departe de agitația Vaticanului.

Lawrence vrea să se elibereze din chingile unei responsabilități permanente, cea de decan al Colegiului Cardinalilor, iar această imensă sarcină pe care o are acum – de a gestiona întâlnirea Conclavului pentru alegerea unui nou papă – este de dorit a fi și ultima. Nu sunt sigur de motivațiile lui; un singur episod din film ne sugerează o justificare, „dificultăți cu rugăciunea”, dar mie nu mi s-a părut convingătoare.

Ce contează? Omul vrea să se retragă deoparte. Desigur, pentru ca dorința să-i fie împlinită, este nevoie ca el să nu fie luat în calcul pentru postul de papă, fapt care, deloc surprinzător, nu se întâmplă.

La un moment dat, sub presiunea unui imperativ moral, își scrie propriul nume pe buletinul de vot. Este una dintre cele mai frumoase scene din film și, cred eu, singura în care muzica este foarte bine aleasă, mai ales că ea se împletește cu sunetul respirației protagosnistului (ah, scenele astea care te înșfacă, nu știi de unde, ca să ajungi să respiri în ritmul personajelor!).

Trista resemnare, ca cea a unui învins, i se citește pe chip. Nimic nu-i mai stă în cale și va ajunge exact unde nu a dorit. Nimic? Poate că doar Dumnezeu … bum!

Mai simplu, dacă vreți, povestea sa: el pleacă de aici …

… pentru a ajunge aici:

Cadrul final m-a uns la suflet. Mai ales că este, binențeles, fără muzică.

Din acest punct de vedere, avem un happy-end.

Am rezonat cu povestea decanului și m-am identificat ușor cu el, din motive pe care nu este cazul să le împărtășesc aici (vă spun doar că, respectând proporțiile, am trecut printr-o situație similară). În final, am simțit față el ceea ce am simțit și față de personajul principal din Cast Away, invidie.

Planului personal al destinului lui Lawrence se suprapune cel colectiv, întâlnirea Conclavului pentru alegerea unui nou papă. Aici, avem însă mai multe opțiuni de citire: ideologică (conservatorism versus liberalism), politică (curente de opinii, intrigi, mașinațiuni etc) sau … umanistă.

Să v-o descriu pe cea din urmă, pentru care nu am găsit un nume mai bun. Vedeți, alegerea unui papă urmează niște proceduri și principii practicate și rafinate preț de secole la rând. Se fac eforturi deloc neglijabile pentru aceste proceduri și principii să fie respectate întocmai. Lawrence, în special, se luptă din răsputeri, uneori dincolo de anumite limite, pentru a se asigura că procesul electoral va avea ca rezultat alegerea unui papă vredinic de misiunea lui. Cel mai bun posibil.

 Totuși … rezultatul propus prin film ne confirmă faptul că uneori viața este mai puternică decât toate structurile și regulamentele prin care încercăm noi, oamenii, să o controlăm inginerește (se adună un număr de oameni laolaltă, se respectă niște proceduri, se aplică corecții, se fac alianțe în numele unui „bine comun”, se elimină cei nevrednici, toate pentru ca în final să avem cel mai bun rezultat posibil – asta comform criteriilor stabilite a priori despre cum trebuie să arate acel rezultat).

Umanismul, așa cum văd eu lucrurile, apare în gestionarea rezultatului. Ai făcut tot ce s-a putut face, totuși rezultatul este bulversant. El îți scoate la lumină limitele, necunoașterea, neputința … umanitatea. Umanul din noi rămâne încă incapabil să răspundă misterului. Iar fără mister, o spune Lawrence în predica sa, nu există credință.

Mi se pare că răspunsul decanului în fața rezultatului alegerii Conclavului scoate în evidență această dimensiune umană, singura care mai rămâne în picioare odată ce toate celelalte – norme, metode, principii, proiecte – vor intra în uitare. Ne aflăm în fața unui realități despre care trecutul nu are ce să ne spună. Dar, așa cum o spune un personaj într-un moment cheie: „Biserica nu este trecutul. Biserica este ceea ce facem în continuare.”.

Omul așa cum a fost el creat de Dumnezeu, rămâne măsura Bisericii. Iar Biserica este zidirea lui Dumnezeu. Ea îl exprimă pe El, dar ne exprimă și pe noi, cei ce o mărturisim ca fiind a noastră.

În momentul în care nimic de ceea ce s-a sedimentat până la un anumit moment în viețile noastre nu ne mai ajută în gestionarea unei situații suntem puși în fața uneia dintre cele mai profunde dileme umane: pășirea prin credință în realitatea deschisă de noul mister sau rezistența îndârjită și retragerea în canoane.

Observați, vă rog, că deși Dumnezeu nu lipsește din ecuație, miza ne are în vedere pe noi, oamenii. Suntem datori cu un răspuns tainelor vieții (sau ale lui Dumnezeu, dacă vreți).

Eu pe linia aceasta am urmărit povestea Conclavului. Repet, sunt mai multe direcții din care poate fi (re)vizionat filmul. Cea ideologică, cunt convins, poate scoate la lumină aspecte interesante, dar de data asta nu o voi detalia.

În ce privește, scandalurile, intrigile și mașinațiunile ce apar în poveste … neinteresante, am mai văzut din astea. Oricum, dacă le acorzi prea mare atenție riști să pierzi ideea.

Recomand filmul.