De la bun început vă spun că titlul filmului îmi „zgârie” într-un chip nefiresc urechea. „Assasin”? Ți-e greu să vezi un astfel de cuvânt asociat personalității lui Bonhoeffer. Abia după vizionare mi-am dat seama că el este, de fapt, o momeală, un fel de clickbait cinematografic. Nu a prea funcționat, din moment ce filmul a ieșit în pierdere (a încasat cam jumătate din costurile de producție).

De apreciat, la o prima evaluare generală, preocuparea autorilor pentru a crea un discurs generos din punct de vedere artistic, cu cadre ingenios realizate, în care simbolistica vizuală prodemină, fără a fi sufocantă, iar coloana sonoră muzicală este și ea în mod constant părtașă la crearea atmosferei.

E un film muncit, se vede asta.

Dacă tot suntem aici, la atmosferă, Bonhoeffer este prezentat ca thriller istoric. Încadrarea în genul thriller nu m-a convins.; deși nu lipsește un anume suspans specific genului, iar încărcătura emoțională a unor scene ajunge la intensități considerabile, mi se pare că ceva îl descalifică totuși din categorie. Să fie, cel puțin din perspectiva experienței mele, faptul că am știut de la bun început ce se va întâmpla cu eroul principal?  Nu cred. Con Air rămâne thriller și după zece vizionări.

Cred că pentru spectatorul prins de miza teologico-istorică a poveștii partea de thriller intră oarecumva în umbră. Pe mine, de pildă, m-a interesat în special să descifrez portretul teologului german, așa cum este el zugrăvit de autori, să înțeleg felul în care ei ne propun o memorie.

Nu o să vă țin acum o lecție despre adevărul istoric din filme. Filmul nu este istorie, el este memorie, iar memoria, prin excelență, este imprecisă, imperfectă, selectivă, creatoare. De aceea rostul oricărui film bazat pe fapte reale este acela de a-ți pune la încercare propria memorie și cultura istorică, iar când această încercare nu are fundament (când sunt relatate fapte despre care nu ai avut habar până acum), un film bun este acela care te va trimite la un google ori pe wikipedia, pentru edificare.

De aceea vă spun că nu m-a preocupat în mod deosebit, în timpul vizionării, acuratețea istorică a faptelor. L-am urmărit în special pe Bonhoeffer, evoluția sa. Ea este cu atât mai interesantă cu cât filmul nu curge liniar din punct de vedere cronologic. Salturile în timp sunt atent punctate cromatic, scenele din trecut fiind mai viu colorate, în timp ce cele din prezent sunt mai degrabă reci. Cu o excepție, cea a scenelor finale – ultima Cină și execuția – în care căldura trecutului pare să inunde imaginile, pentru a acoperi cu căldura lor un prezent tulburător, totuși încărcat de speranță.

Rețin această idee, comunicată atât direct, cât și prin mijloace cinematografice: că atunci când alegi să te opui întunericului, rezultatul, dincolo de orice aparențele vremelnice, este cel întrezărit prin credința și nădejdea pe care le ai în biruința luminii.

În rest, mi s-a părut interesant accentul pus pe impactul experienței din Statele Unite asupra lui Bonhoeffer – muzica jazz, bisericile comunităților de culoare, muzica gospel, segregarea rasială în care se trăia încă în anii 30` peste Ocean. În acea vreme, tânărul student credea că Germania nu se confruntă cu probleme de rasism; odată ce se va întoarce, trista realitate confințită de ajungerea la putere a lui Hitler urma să-i modeleze în mod decisiv misiunea.

Personajul principal este, fără îndoială, un sfânt aparte. Cel puțin așa a fost construit, pe îndârjirea de a se opune întunericului, cu orice preț: „Cred că uneori, ca să îl învingi pe tatăl minciuni trebuie să minți mai bine decât el.” Teologie, tată!

Se pot consemna vreo câteva scene interesante. În orice caz, pe mine m-a frapat în mod special asemănarea dintre atmosfera din vremea instaurării regimului nazist în Germania și cea creată în aceste zile de Călin Georgescu împreună cu ceata sa adulatori. O asemănare nu doar în caracter, ci și în metodă.

Coincidență? Cu siguranță, numai că este o coincidență neîntâmplătoare. Căci istoria se (auto)repetă la infinit, fără să se sature, ca un disc stricat, iar noi, la rândul nostru, repetăm nu nesaț și inconștiență greșeala de a nu învăța nimic din ea.