Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin – cu toată bogăţia recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea câtorva impresii.
Pe de o parte, am descoperit în Laur copilăria umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor („Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.
Pe de altă parte, î...