Deşi am un mare chef să mă văicăresc pe câteva pagini că
am dat cu greu de romanul lui Evgheni Vodolazkin – cu toată bogăţia
recenziilor care s-au ocupat de el – mă voi rezuma doar la notarea
câtorva impresii.
Pe de o parte, am descoperit în Laur copilăria
umanităţii, cu naivitatea celor care credeau că dacă în cărţi s-a
scris despre androgini, Minotaur, Tezeu ori firul Ariadnei, asta
certifică şi existenţa reală a acestor personaje. Cu logica
inocentă a celor care considerau necesară existenţa antipozilor
(„Odată ce recunoaştem că pământul e rotund, suntem pur şi simplu
obligaţi să admitem că oamenii de pe partea asta a pământului merg
cu capul în jos!“). Cu certitudinea săvârşirii sfârşitului lumii la
anul 7000. Cu simplitatea şi candoarea Evului Mediu care, în mersul
său de-a buşilea, descoperă existenţa Americii.
Pe de altă parte, în Laur am aflat un roman
modern prin ideile referitoare la relativitatea timpului, prin
importanţa acordată dimensiunii spirituale/dezvoltării individului,
prin interogaţia asupra existenţei liberului arbitru şi, nu în
ultimul rând, prin subtilitatea de care dă dovadă autorul în
conturarea trăsăturilor personajelor. Vizionarul Ambrogio e de
părere că timpul nu există, iar stareţul Inokentiu compară mişcarea
timpului cu o spirală ce presupune "o retrăire a noului, dar nu de
la zero. Cu amintirea celor retrăite înainte..." În aceeaşi manieră
de cititor implicat mă întreb: să fi străbătut mintea vreunui
medieval astfel de idei? Răspunsul mi-l dau totuşi, deşi în minte,
chiar dacă ştiu că e o întrebare retorică. Astfel, cu toate că
există diverse idei inovatoare proprii timpurilor moderne,
Vodolaskin reuşeşte să recreeze atmosfera Evului Mediu, însă pe
înţelesul nostru, iar ceea ce-l ajută este, adeseori, umorul fin şi
surprinderea unor detalii semnificative. Un exemplu de frază care
pur şi simplu m-a captivat se găseşte la sfârşitul romanului (după
ce Ambrozie devine Laur şi locuieşte în peşteră): „Ursul a venit la
Laur şi i s-a plâns de geruri, de lipsa hranei şi de dezordinea din
viaţa lui.“
În plus, Laur mi-a amintit de acea perioadă a
copilăriei mele în care mergeam cu regularitate la biserică, citeam
talismanul în drum spre şcoală şi în care era nevoie ca orice gând
ori fapt să sufere un „examen al
validării“: oare asta e păcat în faţa lui Dumnezeu? De
altfel, o perioadă senină, binecuvântată, însă la al cărei mod de
viaţă am renunţat, din fericire. Şi tocmai fiindcă autorul nu şi-a
propus ca prin cartea lui să propovăduiască religia creştină, după
cum însuşi mărturiseşte, a făcut să nu abandonez romanul de cum am
aflat că protagonistul este profund religios (ca să nu-i zic
bigot).
În altă ordine de idei, nu-mi amintesc să fi vărsat până
acum o lacrimă la niciuna dintre lecturile mele până la scena în
care Arseni o asistă pe Ustina la naşterea copilului mort şi atunci
când rukineţul speră din răsputeri că femeia iubită nu a murit, în
ciuda evidenţei.
Ca o dilemă rămasă după parcurgerea întregului roman ar
fi întrebarea naivă şi mediocră : de ce Arseni nu s-a gândit nici
măcar o dată că dragostea lui pentru Ustina dusă la extrem prin
comunicarea dincolo de moarte prin puterea cuvântului poate fi o
ofensă adusă providenţei? Şi o întrebare infinit mediocră: de ce
Ustina nu-i dă niciun semn? Asta ar întări ideea că viaţa de după
moarte nu există, că indiferent de smerenia, speranţa şi eforturile
lui, adevărata salvare e imposibilă?
În loc de tăcere, care ar fi ea însăşi grăitoare,
romanul lui Vodolaski ar răspunde acestor întrebări - dacă ar putea
- cu o bătaie de aripi, cu nişte fire de iarbă verde ori cu nişte
picături de rouă.
