*

Dintre filmele despre am scris până acum, acesta are cea mai mică rată pe Imdb (2.8). Am făcut sacrificiul de a-l urmări pentru voi, ca să vă scutesc de vreo nouă zeci și ceva de minute în care aproape orice altceva ați face ar fi mai de folos.

De ce l-am văzut, totuși? Poate din acea voluptoasă curiozitate despre vorbea și Andrei Pleșu odată într-un articol în care povestea cum se prăpădea de o (vinovată) plăcere lecturînd scrieri ale perioadei comuniste din România, îmbibate în limbaj de lemn, clișee suculente și adânci nimicuri turnate în fraze fără cap și coadă.

Deși este intenționat a fi un film serios, pus să să ne lectureze despre lucruri extrem de importante (este pomenit chiar sufletul nației americane), God’s Not Dead: In God We Trust se poate viziona lesne ca o comedie, cu condiția să te debarasezi din start de pretenția pe care o ai de la un film obișnuit, acea de a-ți oferi o poveste care să merite a fi spusă și o idee care să îți însuflețească gândirea.

*

Mi se pare ireal, pentru câteva clipe, să văd logoul Universal la început. Pricep mai apoi că, de fapt, banii, credința și politica nu au culoare, ci doar miros. În acest caz, este vorba de o duhoare în toată regula.

*

Se păstrează tiparul simplist din episoadele anterioare (am văzut doar două dintre cele patru, căci disponibilitatea mea pentru sacrificii de acest fel are și ea niște limite), în care oricine îl are pe Dumnezeu pe buze este dintre „băieții buni”, în timp ce opozanții, dacă nu se pocăiesc până la final, sigur sunt motivați de cele mai josnice ambiții și agende, putându-se lua de mână cu omologi precum Lex Luthor, Thanos, Sauron sau comandantul Închisorii Îngerilor.

Totul este previzibil în poveste: v-aș fi putut povesti filmul și dacă m-aș fi oprit din vizionare după primele zece minute. Un pastor este racolat să candideze pentru un loc în Senat împotriva unui politician necredincios. De aici, tot ce vă imaginați pe mai departe se întâmplă exact cu au gândit și scenariștii.

Nu ai cum să dezvolți creștinește acest film într-o altă manieră: scenariul după care curge este predestinat să mulțumească cugete drept credincioase. Iar cugetele drept credincioase gândesc la fel. Lipsa de creativitate evanghelică nu a atins nicicând culmi atât de abisale.

*

Miza este politică, așadar. E un fel MAGA, periată de retorica anti-migrație, fapt care, să recunoaștem, ar fi fost mult mai picant și ar fi încins cu adevărat filmul.

Calul de bătaie pare a fi cel al rolului statului în societate, mai ales în relație cu Biserica și cu activitățile ei sociale. Pastorul pledează pentru un stat restrâns, care să nu taxeze mult, totuși unul care să suporte necondiționat – financiar, să fie clar, și în nici un mod altfel – proiectele caritabile ale organizațiilor religioase.

A fost atins, accidental, subiectul asistenței medicale, fără a fi rezolvat. Argumentul politicianului cel rău cu privire la dreptul tuturor oamenilor de a beneficia de servicii medicale se lovește de o replică stângace a pastorului cu privire la finanțări. Fără a cunoaște în detaliu problema aceasta, a americanilor, vă spun ce am înțeles: creștinii americani nu vor să finanțeze din banii lor asistență medicală pentru oameni care nu o merită. Adevărați samariteni, creștinii ăștia!

Da, și să nu uităm că Domnul dă victorie unsului Său. Asta e concluzia filmului.

Cine pricepe … să voteze!

*

Prestații actoricești deplorabile. Este adevărat, scenariul este atât de prost, încât nici Meryl Streep, nici Al Pacino nu ar putea scoate mult mai mult din el. La fel de adevărat este și faptul că unele puneri în scenă sunt atât de artificiale încât ai impresia că urmărești o piesă de teatru de la școală.

Un exemplu frapant, scena în care pastorul vorbește cu o mamă tânără, având un bebeluș în brațe, încercând să dea socoteală de situația adăpostului pentru femei care nu mai primește finanțare guvernamentală. Pastorul este vădit strânjenit, dar parcă nu de subiectul discuției, ci de lipsa de convingere a rolului pe care îl joacă, în timp ce tânăra mamă recită niște replici patetice, aruncând priviri neconvingătoare asupra pruncului primit de la recuzită.

Cel puțin la fel de ridicole sunt scenele în care apare personajul asiatic. Aici, cred că replicile sunt în primul rând de vină, fiind înțesate de pilde și devoționale, așa cum știm că sunt toate discuțiile serioase dintre creștini în toată lumea.

Isaiah Washington are și el o prestație de manual. Ai impresia că asiști din partea lui la un curs de mimică creștină corespunzătoare pentru o mărturie adevărată.

Actorul principal pare adesea că este în așteptarea replicii pe care o are de spus, semn că poate este și el copleșit de ariditatea lor. Măcar în scenele în care pledează cauza sa, cum este cea de la dezbaterea finală, poate să mai mimeze un pic de patos; în celelalte îmi pare că se comportă ca un spectator pripășit prin studio, în căutarea unui rol mai bun.

*

O chestie pozitivă, totuși, prilejuită de acest film: am revăzut-o pe Charlene Tilton! Da, știți voi, Lucy Ewing din Dallas. Rolul este episodic, dar mai alungă un pic din plicitiseală, înspre final.

*

Finalul filmului ni-i arată pe toți cei buni zâmbind ca-n revistele Martorilor. Ferice de ei, căci a unora ca aceștia este împărăția.