Dacă mai era nevoie de o dovadă a faptului că presa din România s-a cuibărit cu studiouri, cu reporteri, cu antene și cu specialiști politologi, de fapt, ca să nu o lungesc, cu tot ce au, la sânul cald și generos al Puterii, ia priviți și acest abject comportament al acesteia față de povestea procesului pentru Roșia Montană.

De la bun început a fost preluat de la autorități mesajul apocaliptic al înfrângerii, verdict prognosticat cu o siguranță demnă de un vizitator din viitor, ca-n reclamă, în ciuda faptului că nimeni nu avea cum să anticipeze cu adevărat decizia finală.

În seara în care țara aștepta anunțul, cu sufletul la gură, unele televiziuni făceau deja calcule despre câți bani ar trebui să scot eu, contribuabil din mediul privat, din buzunarul meu pentru a acoperi acea gaură de miliarde.

Nu mai vorbesc despre mascarada de personaje importante care au fost scoase la lătrat împotriva vinovaților pentru acest dezastru de neînchipuit.

Nu vă mai vorbesc nici despre acele discursuri înduioșătoare despre câte minunate spitale și școli ar fi putut fi făcute cu banii aceia (lucruri pe care oricum nu le-am fi făcut, nici dacă România câștiga ea de la Gabriel Resources șapte miliarde!).

Iar a doua zi, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, soarele a răsărit din nou peste țărișoara noastră scumpă (vacă bună de muls pentru toți cei s-au pripășit sub ugerul ei), am auzit ciripitul păsărelelor și am citit cu ochii cât cepele (de apă!) că „Fraților, am învins!” – strigăt venit din partea celui care s-a luptat cu abnegație până la final, pentru că a știut că dreptatea este de partea poporului, onorat erou al Revoluției, dl. Marcel Ciolacu.

Într-o lume ideală, ar trebui ca cineva să investigheze nițel felul în care unii dintre acești apocaliptici, bine umflați în disperarea lor de către o presă liberă pe nedrept numită astfel, au profitat în aceste zile de jocul prețului acțiunilor Gabriel Resources. Acesta a explodat în clipa anunțării cataclismului, pentru ca acum, după ce ne-am liniștit la gândul că România rămâne cu sacii în căruță, iar colecta pentru plata datoriei nu va mai avea loc, el să revină la gloria de dinainte.

Dar nu trăim în acea lume. Trăim într-o lume în care pe cei ce ne conduc nimeni nu-i mai poate trage la răspundere. Cel puțin, nu acum.

Trăim în realitatea care spune că pentru a nu avea avea o guvernare de AUR, orice alt rău devine preferabil, eligibil.

În acest an nu văd nimic bun de votat. Nici măcar nu vom putea vota răul mai mic. Vom vota, pur și simplu, răul, știind că dacă nu facem asta, va fi vai și amar de fundurile noastre, aceasta fiind cea mai elegantă exprimare pe care o pot avea pentru a descrie rahatul în care ne-am aruncat.

Nu-i nimic, ne vor ajuta tot ele, televiziunile, să îndurăm docili și aceste traume istorice. Nu-mi vine să cred că am ajuns să spun asta, dar am impresia că în aceste zile singurele lucruri distribuite de televiziuni care mai au cât de cât un parfum de adevăr sunt reclamele. Ne-a ajuns democrația originală a lui Nea` Ion, asta e.