Dacă mă îngrijorează Călin Georgescu, aceasta nu este doar din pricina faptului că un număr semnificativ de oameni îl susțin, ci și din a felului în care aceștia se raportează la el. Sunt captivi imaginii sale; unele dintre comportamentele manifestate sunt comparabile cu cele idolatre. O scurtă frunzăreală pe TikTok, printre postări și comentarii, este suficientă pentru a documenta un cult al personalității care l-ar face invidios chiar și pe Ceaușescu. Unde mai pui, că Ceauseșcu era adulat de nevoie, cu japca, în timp ce iubirea de Georgescu este, în tot ridicolul ei, autentică. Asta mă îngrozește chiar.
Am mai trecut odată printr-un astfel de puseu adolescentin, cel îndreptat în 1996 asupra lui Emil Constantinescu. Începând din perioada campaniei electorale și până, hăt, în primele săptămâni ale mandatului său de președinte (cam până pe la Ziua Națională), Constantinescu a fost înconjurat, în special din partea tineretului (între care mă număram și eu la acea vreme), cu un val de iubire impresionant. Nu voi uita niciodată acele discursuri publice ale sale în care din vreme în vreme era întrerupt de către o mulțime care striga la unison, limpede, direct, autentic: „Te iubim!”.
Cât a durat? Deși mi-ar fi imposibil să precizez o dată anume, fie și cu aproximație de câteva luni, îndrăznesc a spune totuși că nu foarte mult. Căderea sa în dizgrațiile opiniei publice, care a mers mână în mână cu prăbușirea coaliției politice care condus România în acei ani, au condus în final la rezultatul catastrofal pentru dreapta politică de la alegerile din 2000, în care cel mai redutabil contracandidat al lui Iliescu la președinție a fost un vocal și totuși obscur Vadim Tudor, iar PSD a câștigat parlamentarele în stil mare (au avut 46% la sută din locuri).
Deși nu a avut o magnitudine similară, adularea lui Iohannis – declanșată după primul tur al alegerilor din 2014 – merită și ea amintită aici. Perioada de maximă intensitate nu a durat mult, dar scăderea până la limita lehamitei s-a produs mult mai lent, oferind-i acestuia un timp suficient pentru a ne mai amăgi odată, în 2019. Valul de popularitate care îl înconjoară pe (încă) Președintele nostru astăzi nu l-ar ajuta, în cazul unui scrutin, să obțină un 2% din partea electoratului. Mare i-a fost și lui căderea!
Eu cred că astfel de infatuări colective pot duce, în genere, în doar două direcții. Prima este cea nefericită, în care ea se concretizează într-un proiect politic legitimat prin vot. Ajungerea la putere a unor oameni precum Mussolini și Hitler s-a datorat și felului în care aceștia au fermecat mase critice de oameni pentru a-i urma în utopiile lor. Este ceea s-a prevenit în România, prin acel val de decizii bâlbâite ale Curții Constituționale, în luna decembrie. A fost rău, dar e bine că nu s-a ajuns la dezastru. Rămâne de văzut dacă vom puși sau nu în în fața unei situații similare la următoarele alegeri.
A doua direcție o constituie, desigur, cea a revenirii în simțiri, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Emil Constantinescu (în cazul lui Iohannis a durat totuși prea mult). În cât timp se va întâmpla ea? În cât timp publicul care este acum captiv lui Georgescu se va elibera de farmecele acestuia?
Eu sunt convins că, după o vreme, Georgescu o să apară publicului nu ca un Mesia venind pe un cal înaripat la poporul său, ci exact așa cum este el: un creier îmbâcsit de ticuri patriotarde, un legionaroid infect, o unealtă – din proprie voință sau din pură prostie, nu contează – a împlinirii politicii rușilor pe meleagurile noastre, un impostor. Dar trebuie să se întâmple repede.
Semne bune ar fi, important este ca ele să nu se piardă. Căci, iată, ies la lumină și altfel de declarații publice ale lui decât inepțiile deja consacrate cu nanoparticulele, cu telepatia sau cu aurul atomic. De pildă, cele legate de cei diaspora, pe care îi face albie de porci din doar câteva rostiri (sclavi, analfabeți etc), încep să sune clopoțelul deșteptării.
Mai trebuie lucrat însă. Cu răbdare, cu înțelepciune. Contestarea fățișă nu funcționează atunci când ai în fața ta oameni fermecați de o reprezentare simbolică atât de potentă.
Am avea nevoie să învățăm și noi, de la vestici, dacă tot înspre ei tânjim, ideea de „nudge”. E intraductibilă în românește. Se referă la un fel de sugestie subtilă, sau stimulare discretă, sau facilitare discretă a exercitării unei alegeri sănătoase. Nu este manipulare, nu este nici interdicție, este facilitare. Nu se scoate nimic din ofertă, ci se părocedează ca într-un magazin cu de toate: la intrare se expune tot ce e mai sănătos (legume, fructe, lactate), să fie la îndemână, să poată fi puse în coș cu un minim de efort, în timp ce băuturile alcoolice trebuie căutate prin labirintul de rafturi, iar țigările sunt amplasate undeva sus, departe, și nu pot fi accesate fără ajutorul casierului sau al unui angajat al magazinului.
Așadar, ca să poți face un nudge eficient este nevoie de oferta sănătoasă expusă la vedere, ușor de accesat și de evaluat. Asta a cam lipsit la alegerile din noiembrie, dar, nu-i nimic, este timp pentru a corecta situația. Cel puțin unul dintre așa numiții „pro-europeni” care și-au exprimat intențiile de a se înscrie în cursa electorală din luna mai este un amestec sănătos de verdețuri bio. Dacă sunteți cuminți, vă spun numele lui în privat.
Deocamdată, Călin Georgescu este pachetul acela puturos de țigări pus pe raft chiar la intrarea în magazin, la ofertă și cu posibilitatea de a participa la un concurs, prin răzuirea unui cod de bare, în care se câștigă un iPhone de ultimă generație. Să-l facem mâncarea pentru căței pitulată undeva între raioanele de plasticuri (oale de noapte etc) și cele cu produse pentru depozitarea gunoaielor. Atunci, dacă chiar am ajunge până acolo, tot am fi câștigați într-un fel, pentru că am fi cu adevărat pregătiți pentru Curățenia Generală, înțelegi ce vreau să spun, nu?
