Ce ne facem fără „ancora” unui model reprezentat de o mare capitală, de o mare putere? Dacă „orașul luminilor”, Parisul, a fost înlocuit de consumerismul și pragmatismul american chiar în timpul formării și expansiunii dominației sovietice, astăzi, odată cu prăbușirea Vestului în propria stihie a negării de sine (așa numitul „woke-ism”), geografia lumii pare că rămâne fără reper cultural, și deci ideologic, politic legitim etc. Rusia și China sunt două dictaturi, din care ultima a reușit performanța să urmărească în cele mai mici detalii cel mai mare număr de cetățeni cuprinși vreodată în vreun stat (sistemul creditului social).

 Dacă trezvia este imperativul personal, interior, autohtonizarea culturii – redescoperirea comunității de destin și a mândriei de a fi român – este imperativul colectiv.

Vremurile se schimbă vizibil, numai este nicio îndoială. În momentul de față nu mai există niciun punct de reper geopolitic moral, nici măcar în aparență. Marile puteri sunt doar imperii, ele însele în contradicție cu popoarele din interior pe care le domină.

Suntem pentru prima oară în ciclul lung al istoriei, în care am intrat după Iluminism, deci de mai bine de 300 de ani, în situația de a face știință fără ancora culturală a unei mari putere (politice), în care „modelul” să fie reprezentat de un stat sau de o grupare anume de state. Din secolul al XIX-lea, reperele se află în siajul unor mari societăți, dublate mai mult sau mai puțin de statele lor, post-iluminismul francez, pragmatismul britanic, bismarkiana Germanie etc. Acestea au fost urmate de La Belle Epoque franco-germană a începutului de secol XX, dar mai ales de noul pragmatism al industrialismului, apoi post-industrialismul Americii până la sfârșitul secolului.

Odată cu Marea dezamăgire de la începutul secolului XXI – prin care înțelegem pierderea legitimității globale a Statelor Unite ca „jandarm mondial”, nu atât în virtutea puterii sale militare, cât mai ales în puterea sa de atracție („soft power”), lumea rămâne pentru prima oară în epoca modernă fără reper moral ancorat geopolitic. Nici Rusia, nici China, nu pot substitui forța de atracție a Americii, pentru că ele însele nu sunt factor de ordine, ci de opresiune – în plan intern, aceasta asigură ordinea, iar în plan extern aceasta este asigurată prin mijloace expansionare de tip imperial, dependența de resurse, față de Rusia, respectiv de puterea de producție – pentru China. O altă componentă a Marii dezamăgiri este inabilitatea Occidentului de a-și menține coeziunea internă prin mijloace democratice, și impunerea noii dictaturi a ideologiei „woke”, sexo-marxistă, ca principal instrument de dominație a propriilor societăți și a lumii. Cum noua ideologie este factor de dezordine și se află în contradicție cu principalele componente ale puterii: militară, economică, comunitară, culturală, rezultă că tendința expansionară a statelor occidentale marcată de această ideologie este și va fi inerent generatoare de conflicte: aceasta nu are puterea de a atrage și nici capacitatea de a fi suficient de puternică, din componentele puterii rămânând doar voința nestăvilită de a se impune. Or, acest Occident cu puteri tot mai slăbite va fi înfruntat – înfruntarea a devenit deja o opțiune, pentru ceilalți vectori imperiali, precum Rusia și China, sau subimperiali, precum Turcia.

Odată cu scufundarea în haosul „woke” al civilizației, vom pierde și comoditatea de a exista într-o ordine dată. Ordinea trebuie refăcută. Statul din România nu e factor de ordine, ca să fie, trebuie să redevină stat românesc, al locuitorilor săi. Și atunci, cei dintre noi care mai vrem să trăim în societate, trebuie să rețesem cumva ordinea. Sursa acesteia, mai precis unul dintre materialele sale primare este densitatea sufletească. Vom prezenta câteva dintre direcțiile unui lucrări de sociologie noologică aflate în șantier.

Geopolitica este știința distribuției puterii pe un teritoriu dat. Până acum puterile luate în considerație au fost două: de presiune-retorsiune prin forță (hard-power), respectiv prin atracție (soft-power). Atracția psihologică a maselor „oponentului” sau „competitorului” de către o altă putere poate distruge un sistem, așa cum muzica pop-rock, blugii și Coca-Cola au subminat sistemul comunist. Dincolo de etajul psihologic, care, în ultimă instanță funcționează pe principiul emulației pecuniare („celălalt de ce are?!”) care „se varsă” în stocul de răbdare socială – la un moment dat, cei ce nu au vor ajunge la acte de nesupunere atât timp cât „societățile ce au” continuă să aibă tot mai mult, există etajul puterilor sufletești. Spre deosebire de celelalte etaje ale puterii, ale ordinii, care sunt ancorate în exterior prin actul comparației, în virtutea satisfacției lui „a avea” psihologic și material, în general a recunoașterii meritului de către tot mai mulți, puterea sufletească este stocată în Predanie și în Chipul nostru originar, care este comun fiecăruia, fiind intern, și deci relativ protejat de perturbările exterioare. Măsura în care la nivel personal reușim să ne asemănăm Chipului (Crainic) dobândim puteri nebănuite, de organizare superioară. Cum Chipul este comun tuturor, măsura în care fiecare îl redescoperă declanșează o întrețesere de jos în sus, de la membrii societății către instituția puterii seculare – care este statul – a unor capabilități sufletești și spirituale care, la rândul lor, se propagă prin organizații, potențându-le. Capabilitatea aceasta întrețesută o numim, după Nae Ionescu, comunitate de destin – națiunea. Cu alte cuvinte, cel mai puternic stat este cel organizat ca și comunitate de destin, fiind cu adevărat identificat cu poporul, societatea, națiunea. Puterea de creație, de reacție, de inovare, de adaptare a acelui stat este maximă, și deci și capabilitatea sa de organizare a geografiei sale și de proiecție în geografia altora (în cazul nostru, inclusiv prin comunitățile istorice și diaspora). Dacă statul nu se suprapune, sau, mai rău, nu are legătură cu comunitatea de destin, apare situația de strabism geopolitic, unde puterea sufletească a inșilor, aspirațiile acestora, așteptările colective legate de interesul public, nu se regăsesc în gesturile administrative ale statului. Atunci statul se află mai degrabă în zona disfuncționalului (de la statul opresiv la statul prăbușit).

Statul structurat după o geopolitică spirituală va reprezenta comunitatea de destin, fiind vectorul aspirațiilor acestuia (factor de putere – pe curba maximei posibilități productive în economie, de cucerire a frontierelor interne legate de fructificarea maximală a resurselor sale, inclusiv demografice și culturale). Aceasta la nivel principial. În plan concret, geopolitica spirituală reprezintă punerea în lucru a marilor idei ale patrimoniului cultural național, și funcționarea instituțiilor după temele mari ale acestui spațiu, precum:

- creștinism cosmic (Eliade ) – înțelegerea moștenirii țărănești ca întretăiere între Străvechea Europă cucuteniană (Gimbutas ) și tradiția creștină, care trimit la puterea „spațiului ondulat” (Blaga ), vizibilă în ordinea senină și precisă a portului popular, unică , care e și a modului de viață, perfect integrat în mediu mai înainte de apariția politicilor ecologice. Toate acestea schimbă complet perspectiva privind politicile agricole, școlare etc. din mediul rural, precum și o bună parte din bagajul de definiții și de prejudecăți privind țăranul, satul și țărănescul. Asumarea țărănescului de către stat ar asigura acestuia o resursă extraordinară de putere spirituală, și de reorganizare/așezare a societății, fără alte căutări confuzante în alte părți.

- Bizanț după Bizanț (Iorga)– este însăși ideea noastră politică, adânc scufundată după domniile fanariote și prin ignoranța disprețuitoare a intelighentsiei de după 1989. Ceea ce, neavenit, se numește „paternalismul românilor” este, de fapt, o rară continuitate imperială, de unde și titlul de noblețe al țăranului român, care, inițial, nu însemna „supus”, necizelat – ca astăzi, ci locuitor îndreptățit al Țării. Bizanț după Bizanț se referă la tradiția politică românească, de tip domnesc , la rândul ei produs imperial-roman cu continuitate creștină Bizantină, și, pe de altă parte, la rolul imperial prin spirit pe care l-au avut domnitorii români în Imperiul otoman, ca moștenitori ai dimensiunii nepământești a tronului bizantin .

- Statul de necesitate europeană la Dunărea de jos – teza lui Iorga preluată de experții români în anii de mare primejdie ai celui de-al doilea război mondial (Gh. Brătianu, Golopenția, Vulcănescu, Conea): „România noastră trăiește și vorbește aicea nu numai pentru dânsa singură” , ci și pentru Germania, Franța, Austria, Anglia în relația cu Rusia și Turcia, așa cum Belgia îndeplinește același rol în relația dintre Anglia, Franța și Germania. Pentru a funcționa, însă, ca stat de necesitate europeană, aici, pe unde trec „marile vaduri geopolitice”, este nevoie de o administrație, de elite apte să vegheze, „mereu treze” .

- Cetatea Carpaților – Simion Mehedinți. Este perspectiva nucleului Țării ca Cetate a Carpaților, inaugurată în geopolitica și administrația românească de către Simion Mehedinți. Teza lui Mehedinți este și ea rezemată pe ideea lui Iorga, a României – stat de necesitate europeană. În esență, Mehedinți arată că munții Carpați „au servit ca mijloc de concentrare și unificare” a neamului românesc , reprezentând totodată, „bastionul cel mai înaintat al Europei în fața Asiei.” Cetatea Carpaților este principala funcție etnopolitică a Transilvaniei, la rândul ei „sâmbure al țării întregi” .

- Istmul ponto-baltic (Mehedinți). Cetatea Carpaților este reazemul fațadelor geopolitice ale spațiului românesc, una dintre cele mai importante fiind aceea a „istmului ponto-baltic”. Ideea limitării expansiunii rusești de astăzi, prin geopolitica Celor trei mări (Trimarium), își are originea și în ideea românească a Istmului ponto-baltic. Istmul acesta nu este atât o formă de relief cât un hotar de tip roman (pulsatoriu, viu) stavilă avansată a „moscovitismului” . Istmul este parte a „chestiunii orientale”, „problemă capitală a continentului nostru” – problematica legată de tentația marilor puteri, în special a Rusiei, de a avansa la Gurile Dunării și Strâmtori.

- Moștenirea romană a frontierei în Transilvania (Iorga și Ilie Bădescu). „Frontiera romană a creat Europa” civilizată. Moștenirea romană a frontierei înglobează și ideea Cetății Carpaților și este parte a instinctului național românesc, pe care dacă elitele îl pierd, Carpații vor fi ocupați obligatoriu de către unguri: „ori ungurii până în vârful Carpaților și de acolo dominându-ne pe noi, ori noi așezați în cetățuia Transilvaniei și de acolo dominând Pusta ungurească; altfel nu se poate.” – declara Take Ionescu în Parlament, în 1915. Poporul român este moștenitorul frontierei romane, singura cu adevărat creatoare de civilizație, frontiera maghiară fiind factor de opresiune al popoarelor, de tip etnocratic, nu democratic, având ca scop transformarea Transilvaniei într-un spațiu mono-etnic. Transilvania romană este inerent românească, inimă a României. În opoziție cu această teză este Mitteleuropa complexului de inferioritate ardelenesc față de „civilizația Vienei și Budapestei”, care își asociază complexul de superioritate față de ceilalți români. Efortul slăbirii moștenirii romane și a rolului spațiului românesc – ca produs al frontierei civilizaționale romane, este parte a complexului demitizării istoriei românilor și de mutare a răspunderii pentru drama României dinspre regimul comunismului stalinist spre perspectiva națională asupra realității.

Nu în ultimul rând, geopolitica aceasta spirituală este una cerească, în sensul că ultimul ei etaj este cel al martirilor și sfinților, inclusiv ai închisorilor. În măsura în care vederea jertfei va fi parte a înțelegerii realității la nivelul administrației de stat, statul va beneficia de privegherea nesperată și de victorii nevăzute împotriva demonilor văzduhului.

Pentru a ne integra în logica puterii sufletești și spirituale, administratorii trebuie educați în raport cu niște deschideri de aceeași natură. Integrarea acestora în reflexul administrativ și instituțional este obligatorie pentru a putea constitui premisele actului administrării Țării (pentru popor, nu pe seama acestuia) și al organizării economice morale (nu doar pentru profit). Vom enumera pe câteva.

1. Imperativul ieșirii din orfanismul ontologic – orfanismul ontologic este condiția „de bază” a modernității actual și semnifică însingurarea omului ca specie în raport cu semenii săi, cu ordinea cosmică, ca urmare a dorinței sale de a fi autonom. Prin reducerea pragmatismului la contabilitatea profitului, a calității la cantitate, a eficienței la raportul numeric, modernul a pierdut pe drum, arată Vulcănescu, Logosul , a ieșit din Cuvânt și a intrat sub teroarea istoriei (Eliade) , căzând în timp (Cioran) . Pentru îndreptare în raport cu acest imperativ, statul va încuraja ideea individualității în cadrul comunității de destin, și de aici vor decurge toate politicile culturale, ale sănătății, demografice, de politică externă, economice etc.

2. Imperativul întregurilor – al vocației, al cunoașterii contextului (prin istorie, cultură). Semnifică dubla așezare a omului în dragostea de celălalt prin meserie. Întregul ia forma sentimentului nepalpabil al întregirii prin celălalt și forma palpabilă a meseriei, a profesionalizării societății. Insul care acționează din această perspectivă spunem că are rost, iar despre societatea care face posibil așa ceva spunem că merită să trăim în ea – este motivul pentru care românii au ales să plece în masă în Europa Occidentală timp un sfert de secol, imediat după liberalizarea frontierelor – aici nu aveau cum să-și facă un rost, nu era rost de nimic din ceea ce-și doreau să facă, să se împlinească, nici măcar material. Produsul economic realizat din perspectiva întregului nu ar avea probleme de calitate sau de mediu, iar serviciile ar fi prietenoase. Actul medical realizat astfel nu ar mai fi subordonat intereselor firmelor de asigurări și de medicamente ci, dimpotrivă, necesității tratării omului ca întreg corp-spirit.

3. Imperativul identității și al mărturisirii (cultul morților). Identitatea este a doua esență a insului după Chipul care ne unește pe toți, și care e în fiecare. Identitatea este „elementul mobil” al umanității în timp ce conștientizarea că suntem purtătorii aceluiași Chip originar (al lui Dumnezeu) este „dimensiunea fixă”. Acesta face posibilă densitatea dinamică, interacțiunea. Nu pot interacționa decât oamenii părtași la diviziunea muncii, purtătorii unor specificități/diferențe (identități) prin muncă.

4. Imperativul autohtonismului. O subcomponentă a imperativului identității-ierarhiei este imperativul autohtonismului. Acesta nu înseamnă restrângerea cunoașterii la tradiția culturală locală. Dimpotrivă. Reprezintă asumarea propriilor imperative: așa cum există un set de provocări ale civilizației pentru fiecare mare ciclu istoric, sau al societății, există și un set particular de probleme pentru fiecare societate, popor, „casă”. În sensul acesta, autohtonismul se referă la regăsirea noastră, aceea de a gândi cu „capul nostru” problemele noastre, pe care nu o să ni le soluționeze nimeni, nici măcar cei pe care îi imităm. Acesta trebuie asumat de către elite, universități, instituțiile administrative, în această ordine, pentru că gospodăriile își știu mai mult sau mai puțin urgențele. Pentru Vasile Băncilă, primul etaj care trebuie autohtonizat este acela care dă tonul cunoașterii în societate este cel al filosofiei: „... noi am fost foarte puțin dispuși să ne cunoaștem și să reflectăm pe propria noastră temă, înțelegem de ce autohtonizarea filosofiei în societatea românească se anunță târziu. Orice societate care imită nu poate avea o cultură. Dar mai ales nu poate avea o filosofie. Filosofia izvorăște din aplicarea și fecundarea dictonului socratic: ‘Cunoaște-te pe tine însuți!’.”

Autohtonizarea înseamnă, iată, „să ne cunoaștem și să reflectăm pe propria noastră temă”, altfel „nu putem avea o cultură”. Pentru Nichifor Crainic, acest proces presupune neapărat integrarea culturii în substratul nostru ortodox (cultura primară, după cum arată în „Nostalgia paradisului”): „Osândit prin natura lui la sterilitate, mimetismul e o soluție de continuitate în desvoltarea normală a culturii naționale. Nici o cultură națională însă nu poate crește parazitar pe trupul altei culturi. Ea e de sine stătătoare și vrednică să fie luată în seamă numai în măsura în care simbolizează în forme superioare proprietățile ființei neamului. O cultură înfiptă adânc în autohtonismul etnic și absorbind în plăsmuirile ei lumina spirituală a ortodoxiei are singură de partea ei garanția unui stil propriu. Prin mimetism nu vom ajunge în veacul veacului la el, fiindcă stilul propriu e strălucirea distinctivă a tuturor creațiilor culturale, rezultată dintr-o mare concepție de viață, în care se întâlnesc și se recunosc originalitățile creatoare.”

Nae Ionescu, la rândul său, arată că autohtonismul în cultură nu înseamnă altceva decât descoperirea „elementului esențial, netransmisibil” al culturii proprii și că, mai mult, importul de cultură nu este cu adevărat posibil, pentru că acesta va consta în etichete, nu în conținuturi: „Îmi dau seama, desigur, de falsa perspectivă pe care o creează astăzi obicinuințele noastre și lenea noastră de cugetare, neputința noastră de a ne smulge unor tipare de gândire cari ne sunt cu violență impuse de aproape un veac. Asta nu mă va împiedica însă să afirm și să pun mereu ca temă de reflecție, pentru cei cari nu au pierdut obicinuința de cugetare, faptul fundamental că influențele între culturi sunt numai aparente și că orice cultură nu împrumută alteia mai «înaintate» decât nume pentru realități proprii, originare – sâmburele însuși, elementul esențial și caracteristic generator fiind, prin însăși natura lui, netransmisibil, netransformabil și, deci, neasimilabil.”

5. Imperativul ierarhiei. Lumea este ierarhică. Este ierarhia celor care nu se văd peste cele ce se văd, a spiritului în lumea vieții și a lumii ființelor față de materie, în societatea omenească, a meritului, și este ierarhia identităților, pentru că există o ierarhie a chemărilor, funcție de cum le sunt „sufletele”, ar spune Platon . Cu cât ești mai sus pe scara ierarhiei puterilor, cu atât responsabilitatea este mai mare . Imperativul identității este același cu cel al ierarhiei, după cum deja am văzut la Platon, fiind componentă a sentimentului ciclic al realității, nu al uniliniarității ei. Nu toți pot ajunge în același loc, realitatea este plurivalent diferită iar sensul timpului nu este unic nici în general, nici acum și aici, unde avem atâtea realități câte identități/comunități de destin avem. Există, desigur, un timp dominant, al epocii, dar mai presus de toate este imperativul mântuirii (al mărturisirii), care are ca element central recunoașterea, respectul față de trecut, față de înaintași – cultul eroilor, al morților. Este limpede din toate acestea cum se vor reconfigura administrația și organizația în stat și societate din această perspectivă. Zgomotul media ar dispărea de la sine iar frământările identitare, specifice tinerilor direct afectați de aceasta, ar reveni în matca specifică vârstei, ieșind din confuzie.

6. Imperativul estetic – al frumosului, al nostalgiei paradisului (Nichifor Crainic). Fără sentimentul frumosului nu putem avea nici bine, nici adevăr. Crainic face una dintre cele mai profunde analize (la nivel teologic) prin care arată că sentimentul frumosului este legat de descoperirea Chipului originar prin participarea omului la taina Creației în viața de zi cu zi. Conștientizarea aceasta trimite la un mereu sentiment al seriozității și al frumosului numit „nostalgia paradisului” – despre care vom discuta la Densitatea sufletească. Este lesne de înțeles, din nou, că frumosul înseamnă echilibru, acesta înseamnă sănătate și, de aici, toate efectele de relație pozitive privind viața de familie, relațiile interumane, calitatea vieții etc.

 Am prezentat necesitatea amplasării statului într-o geopolitică spiritual-sufletească, cu accent pe rosturile ei interne – acesta fiind element de relativă noutate, pentru că, tradițional, geopolitica se referă la interesele externe, la proiecția externă a puterii unui stat. Al doilea element de relativă noutate îl constituie integrarea societății în factorii de putere ai statului – lucru discutat și de Barry Buzan din perspectiva „securități societale” , iar al treilea se referă recunoașterea/introducerea factorului sufletesc-spiritual ca principală sursă de putere neimperialistă a statului, de armonizare a statului cu societatea, de convergență a ordinii politice cu societatea.

 Am identificat pilonii acestei geopolitici sub denumirea de imperative, discutând despre cinci dintre acestea.

 Imperativele – sau direcțiile de propagare esențiale ale proiecții puterii societății/statului, la rândul lor, funcționează în virtutea unor „centre de putere”/„agenți”/„capabilități” interne sufletești: densitatea, unitatea, comunicarea sufletească, economia morală, statul cultural, elitele organice. Vom aborda câteva dintre acestea. Precizăm că relația dintre imperative și aceste capabilități este biunivocă: puterile depind de respectarea imperativelor, iar imperativele se împlinesc câtă vreme există agenți care să le ducă la îndeplinire.

 Densitatea sufletească reprezintă dubla capabilitate a societății și a insului de a trăi teandric și de a tinde cât mai conștient către arătarea Chipului cu prilejul acțiunii, care capătă dimensiune și conținut duhovnicesc. Densitatea sufletească face posibilă reunificarea cuvântului cu fapta și, prin aceasta, punerea în rost a insului. Sociologic, o societate de densitate sufletească oferă oportunități de „succes” fiecărei persoane, în acord cu meritul prin muncă. Cu cât teandria este mai puternică, cu atât densitatea sufletească este mai puternică, și invers, iar meritul prin muncă mai funcțional. Capabilitatea aceasta în curs de împlinire înseamnă societate integrată ca și comunitate de destin, și statul cu triplă putere, a organizațiilor (structurate după principiul înmulțirii talanților), a elitelor – cu înainte vederea spirituală și a inșilor – care acționează în societate vocațional (după Chemare).

Lămurirea termenilor

Densitatea sufletească. Termenul pleacă de la două premise: realitatea are și componentă calitativă, nu doar cantitativă și doi, faptul că există o lume transcendentă – lumea de dincolo. Astfel, „mai bine” nu înseamnă numai sau neapărat „mai mult”, cantitate, ci și calitate. Cantitatea este ușor măsurabilă cifric. Calitatea mai puțin. Cele mai înalte calități, formele ultime ale calității sunt adevărul („adevărat”) și sufletul („din suflet” sau „din inimă”). „Organul” adevărului în om este „sufletul”, acesta fiind legătura omului cu lumea de dincolo. Sufletul este apărat de conștiință, care face legătura dintre rațiune și trăire. Combinația dintre rațiune și trăire se numește, în sociologie, comprehensiune. Deci, densitatea sufletească trimite și la capacitatea de comprehensiune – aceea de înțelegere rațională și trăitoare a realității. Cea mai înaltă formă de trăire este cea mistică (Nae Ionescu), iar trăirea mistică este posibilă prin smerita cugetare (sf. Ioan Scărarul). Smerita cugetare este foarte densă (include 33 de trepte de „urcuș duhovnicesc”). Cert este că educarea maximală a insului presupune educația duhovnicească. Sufletul – „organul” unde este stocat adevărul, adică Chipul (Nichifor Crainic), este ceea ce constituie legătura cea mai subtilă și trainică dintre noi, dintre noi și lume. Sufletul și Chipul stocat în primul sunt definitorii pentru umanitatea noastră. Un suflet înduhovnicit – cu conștiința mereu lucrării asupra sa spre a fi întru Adevăr, spunem că este dens. Tocmai aceasta este și teandria: realitatea originară a omului dar și mereu lucrarea regăsirii lui Dumnezeu în om. Chipul este sădit, deodată cu sufletul, în om. Echilibrul de sine este posibil doar prin regăsirea conștientă a Adevărului (Chipul și Logosul), echilibrul fiind mereu-lucrare spre înduhovnicire (pentru a gândi ca Dumnezeu) . Această mereu-lucrare este mereu-mărturisirea responsabilității „că suntem din această lume și totuși nu-i aparținem” . Aceasta este maxima responsabilitate și la ea se ajunge numai de către cei care au densitate sufletească.

Cum se manifestă densitatea sufletească la nivelul persoanelor?

Persoanele cu densitate sufletească au, ceea ce Crainic numește ca primă cauză a acțiunii, „nostalgia paradisului”. Nostalgia paradisului este conștiința existenței unui Adevăr primordial pe care, în virtutea neasumării libertății noastre îl pierdem mereu din vedere. Adevărul este de dincolo de lume, dar sentimentului tragicului condiției umane este condiția existenței în această lume. Arta, de altfel, recunoaște că și specia sa cea mai veselă, comedia, este tot o formă a dramaticului.

 În esență, sentimentul acesta este asociat trezviei - paza minții , la rândul ei legată de activarea „darurilor Sfântului Duh”: „dragostea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețea, înfrânarea (poftelor), curăția (trupească și sufletească) (Galateni 5, 22) . Nu în ultimul rând, sentimentul tragicului nu înseamnă încrâncenare, dimpotrivă, „mintea când se întâlnește cu sufletul se umple de o bucurie și veselie de negrăit.”

Persoanele cu densitate sufletească acționează, după cum îl descria Ștefan Fay pe Vulcănescu – prototip contemporan,

- „stăpânit[e] de gravitatea imperativului de a face treaba bine și pentru bine.” „Bine și folositor” , în loc de bine și util, sau bine = mai mult, de astăzi.

- Acționează și gândesc cu precizie, hotărâre și mare delicatețe. Conștiința îngrijirii Chipului presupune mare grijă și un cult deosebit pentru frumos și contemplare. Scopul contemplării nu e pierderea de sine și nici arta în sine, ci, cum am insistat, regăsirea Chipului, „asemănarea cu Chipul” (Crainic) .

- Fiind situate în același timp pe toate planurile existenței dinspre planul cel mai înalt, cel transcendent, pot avea o inteligență neobișnuită, care manifestă print gândire interdisciplinară „prin concentrare, focalizare a argumentelor.” Aceasta este puternic ancorată „în cultură și erudiție” și angrenată „cu întreaga pasiune”.

- Văd viața ca o mare trecere în jurul „axului categoric” care este Adevărul depozitat în credință și lumea satului, în religie. Fapta de aici are corespondent în transcendent, de unde și imposibilitatea neseriozității. Omul acesta este greu de scos din fire de presiunea evenimentelor: „Având în religie axul categoric, Mircea trăia viața de fiecare zi ca pe o petrecere a omului prin zile, cu reflectarea lui în transcendent. Însăși istoria care-l angrena, însăși drama care încerca să-l doboare, nu-l puteau scoate din fire.”

- Pentru aceste persoane adevărul este mai important decât exactitatea, și aceasta le explică și viața ca mărturisire, până la sacrificiul suprem: „Pentru dânsul Adevărul era puțin altceva decât se putea demonstra prin știință, dar de știință aveai nevoie în viața de toate zilele. Socotea că rezultatele științelor trebuiau să fie exacte, ca să poată lucra cu ele în ordine, dar ele erau trecătoare, ca toate lucrurile exacte, spre deosebire de Adevăr care, intrinsec, rămâne imuabil și etern. Rezultatul exact trebuie să-l cunoaștem, Adevărul să-l recunoaștem.” În timpul procesului, în „Ultimul său cuvânt”, Vulcănescu scria: «Eu cred în Adevăr și știu că nu e putere în lume mai mare decât Adevărul!»”

- Autentice. Astfel de inteligențe nu pot rămâne la imitație și îndeamnă pe toată lumea la propria autenticitate: „Probabil că, asemenea lui Noica, poate acesta ceva mai puțin concesiv, Mircea continua pedagogia lui Nae Ionescu care cerea fiecăruia, în primul rând, să fie autentic....” .

- De aceea, acest tip de personalitate are ca reper țărănescul, adică „cumpătarea stăpânită și negrăbită a omului care știe că multe vin și multe se duc, căutau și găseau, astfel, soluția așteptată cu mai multă putere de perspectivă decât judecata orășeanului din Mircea, înghesuit în evenimente mereu iminente.”

- În momentul în care încep un lucru, nu doar îl termină, îl duc până la ultima lui consecință, epuizând problema, operând astfel, cu întreguri: „De fiecare dată când Mircea intra în joc, își dovedea spectaculos capacitatea de a duce lucrul până la ultima consecință. .... era ceva leonardovincian în firea lui, în talentele lui multiple, în viziunea sa intelectuală, dar, în același timp, poate datorită seninătății lui funciare....”

- Generozitate absolută. Nu poți fi atât de inteligent și atât de dotat spiritual dacă nu ești conectat, după cum am observat, cu restul lumii, cu ceea ce a fost și cu ceea ce poate deveni aceasta. Această conectare nu înseamnă doar informare, ci o stare morală specială, care, ca act, se numește împărtășire. Puterea de împărtășire cu lumea vine de dincolo de lume și se numește mărturisire (a lui Hristos, care S-a dat pe sine lumii). Fay numește această disponibilitate „generozitate”: „Eu cred că Mircea s-ar fi îmbolnăvit, în sensul cel mai strict al cuvântului, dacă și-ar fi dat seama că într-un prilej ar fi putut fi generos și nu a fost.”

Cum se manifestă densitatea sufletească la nivelul persoanelor? Rețele binelui (ale bunăvoinței).

 Societățile în care densitatea sufletească a indivizilor este liberă să se manifeste se mai numesc au trăsăturile comunității de destin, sunt manifestări ale iubirii și ale rețelelor binelui. Răspunsurile la conspirația neputincioșilor sunt rețelele binelui. Axate pe personalități-pivot și pe căutarea întâlnirilor întru cunoaștere morală și fapte de omenie cu valoare economică, rețelele binelui reconstituie pe cât se poate funcția instituțiilor incapacitate de conspirația neputincioșilor. Dimensiunea economică a acestor rețele poate lua forma, de pildă, a gospodăriilor complementare la țară (fiecare produce altceva) sau a microrețelelor de distribuție a mărfii țărănești care nu are acces în piețele controlate de samsari sau în marile magazine – care inundă consumatorii cu produse de import de calitate îndoielnică. Învățământul acasă – homeschooling-ul este altă soluție la sistem, de data aceasta față de degradarea toxică a învățământului. Etc.

Concept lansat de Dimitrie Gusti și de Școala de Sociologie de la București, profesat chiar mai înainte de Iorga prin întreaga sa activitate, dar și de alte personalități românești interbelice, conștiente de imperativul unității sufletești a Țării de după primul război mondial, între provinciile care până nu demult orbitaseră în jurul unor axialități politice și simbolice străine.

Cu prilejul ministeriatului să la Ministerul Instrucției, Cultelor și Artelor, Imediat după Primul Război mondial, Gusti a făcut o prezentare a stării societății românești viitorului rege Carol al II-lea, lansând conceptul. Cu acest prilej lansa înființării unui „așezământ de cultură integrală și națională”, proiect pe care l-a și înfăptuit de altfel prin crearea Căminelor culturale la sate. Punctul focal al Școlii sociologice de la București – pe care a întemeiat-o, precum și al politicii sale ca ministru al Instrucției, Cultelor și Artelor (1932-1933) a fost tocmai unitatea sufletească a Țării. Extragem o secvență din prezentarea pe care Gusti a făcut-o principelui Carol al II-lea, în 1920, privind „temeiurile și obiectivele muncii de ridicare culturală a poporului, precum și condițiile optime de organizare a ei ...

„Fericita întregire a Țării Românești cu pământurile desrobite a adus după sine o serie de probleme, hotărâtoare pentru viața noastră națională și de Stat. Problema culturală e netăgăduit dintre acestea.

Neamul nostru a avut să îndure, sub stăpânirile unde vitregia istoriei l-a aruncat, influența a trei culturi, cu totul deosebite de aceea care se înfiripa în țara liberă: în Basarabia, cultura rusă, iar în Bucovina și Ardeal, cele germană și ungară. Fiecare dintre aceste culturi lucra la alcătuirea unui suflet propriu în fragmentul de neam românesc avut la îndemână. Ne-am fi trezit, dacă procesul ar fi putut să-și urmeze până la capăt traiectoria, patru frați străini unul de altul și centrifugali. Spărturile în acest tărâm, al spiritului, sunt cele mai primejdioase, și, pentru oprirea și umplerea lor, nimic nu trebuie cruțat, oricâtă grabă nu e prea mare, nici o jertfă prea scumpă. Cel mai de seamă din aspectele social-politice ale problemei noastre culturale, e, astfel, astăzi: unificarea sufletească.

Apoi, insulele de minorități din România sunt, de cele mai multe ori și datorită politicii culturale sistematice a Statelor din care au făcut parte, superior pregătite, prin cunoștințe și organizație, față de populația băștinașă înconjurătoare abia scăpată de o apăsare, efectivă cu deosebire în latura sufletească, și tari prin mândria și prestigiul date tocmai de această superioritate. ... Al doilea aspect social-politic al problemei e: primejdia propagandei interne culturale minoritare.

În sfârșit, răsturnările de valori și marile valuri sociale pricinuite de războiu fac mulțimea mai primitoare decât oricând pentru făgăduielile demagogiei sau întețirea mișcărilor anarhice. Lăsarea fără îndrumare a acestei mulțimi, neintrate de fel sau ieșite de mult din cercul de influență al școlii, ar duce la o sigură destrămare a Statului și a societății actuale. Al treilea aspect politic-social e acela al pregătirii unei democrații reale.

O activitate culturală, de o intensitate, măsurată după gravitatea problemei de deslegat, e, prin urmare, absolut și grabnic necesară. Ea trebuie să fie sarcina exclusivă a unui așezământ de cultură integrală națională, înarmat din belșug cu toate mijloacele de pricepere și cu toate mijloacele materiale cuvenite. Acest așezământ ar fi, nu un concurent, ci un compliment și un continuator al școlii și ar lucra pentru straturile largi populare ale oamenilor trecuți de 16 ani. Școala nu s-ar mai sfârși în gol, ci ar trece mai departe, după ce și-ar îndeplini ciclul ei, fatal mărginit, în mâini anume pregătite, grija educației cetățenești și a ridicării, în vârsta bărbăției, a nivelului în general. ”

Comunicarea este mai mult decât informație, atunci când este și sufletească.

„Comunicarea sufletească este comunicarea întru adevăr, întru adevărul interior – Adevărul care se distribuie fără să se împartă, modelul care se află în fiecare din noi. Comunicarea sufletească este, totodată, vehiculul către fericire, care face posibilă fericirea, sub forma regăsirii omului pe toate dimensiunile sale: omul ca întreg.

Comunicarea sufletească este fenomenul prin care omul își ține laolaltă aceste trei componente ale ființei: individualul, cerul generalului și determinațiile. ....

Comunicarea sufletească recuperează funcția religioasă a împărtășirii și o transpune în viața de zi cu zi, într-un cadru util, funcțional. Comunicarea sufletească vehiculează informație cu sens, unde sensul are ca finalitate utilul ca grijă de celălalt. Comunicarea sufletească reprezintă operaționalizarea noțiunii de comunicare din perspectiva devenirii întru ființă a lui Noica, respectiv a ființei autentice la Heidegger. Comunicarea sufletească este componenta autenticului, care face legătura dintre etajele ființei, descrise în modelul ontologic noician.

„La nivel societal comunicarea sufletească ia forma ritualului, care, în formulele sale avansate este codificat sub forma tradiției. Tradiția este informația transmisă, iar cadrul în care aceasta este ciclic reamintită și potențată (remultiplicată) este sărbătorirea, loc sacru al întâlnirii prin împărtășire – comunicare sufletească prin excelență.

La nivel individual comunicarea sufletească ia forma grijii, care la rândul ei, se manifestă, mai mult sau mai puțin complet, pe cele trei coordonate ale iubirii: filia, eros, agape .

Ambele formule sunt reunite sub umbrela fericirii ca împărtășire. De altfel, fericirea este ultima treaptă a bucuriei, arată Bernea:

«Ca noțiune, bucuria aparține mai mult moralei, iar fericirea e o noțiune metafizică. Ca realitate bucuria este legată de viața noastră istorică, este însăși esența [acesteia] … Fericirea însă este legată de credința într-o viață de dincolo, lume stabilă, aceea a permanențelor, și că ea poate să fie trăită într-un alt ciclu al vieții. În acest fel … bucuria există în timp, pe când fericirea există în afara timpului, în eternitate.” (Bernea, 2008, p.10)»”

La nivel individual, comunicarea ia forma vocației. Comunicarea este un prim etaj al integrării. Aceasta presupune educația și munca. Educația este limpede comunicare – este predare, proces de învățare. Munca este comunicare, în sensul că este tot un schimb, simbolic și cu conținuturi concrete: muncim adesea pentru celălalt, mai exact „ceilalți” care realizează toate lucrurile de care avem nevoie pentru a putea trăi. ...

Inițiativa sufletească arată că procesul de comunicare nu vine de la sine ci, este și chemare, la care insul trebuie să acceadă prin asumare: este parte a vocației personale de a fi ceva, de a-și găsi un rost, împreună cu cineva, la locul de muncă, în societate. Cuvântul cheie este asumarea.

• Vocația este măsura realizării depline a personalității în cadrul societății. Oamenii de vocație își asumă prioritățile timpului lor – arată Rădulescu Motru. Vocația reprezintă astfel o altă legătură dintre individ și societate.

• Vocația reprezintă asumarea de către individ a timpului său și orientarea acțiunilor sale spre valorificarea la maxim a potențialului de care dispune, în acord cu provocările la care trebuie să facă față societatea. Vocația este, deci, conștiința activă a rolului individului în societate.

„Vocația implică simțirea realității timpului. Omul cu vocație simte faptele sale înlănțuite în realitatea timpului și de aceea el se simte răspunzător față de sine însuși. … Omul de vocație se simte dator să utilizeze fiecare moment de timp, fiindcă el crede în realitatea fiecăruia dintre aceste momente.” (Motru, Vocația, factor hotărâtor …, în Personalismul energetic …, 1984, p.683).

«Desăvârșirea personalității o ajunge omul atunci când pune în serviciul societății maximul de energie cu care a fost înzestrat de la natură. … Tot așa și în cultură. Cultura începe să se desăvârșească la un popor din moment ce comoara dispozițiilor, aduse pe lume de membrii săi, se pune în valoare …» (Motru, Personalismul energetic, în Personalismul energetic și alte scrieri, 1984, p.592)”

 Economia după nevoie este acțiunea socială care procură resurse rare, bunuri și servicii prin mijloace pașnice (Weber) prin integrarea cât mai deplină în ordinea cosmică. Consumul este funcție de nevoi, care, la rândul lui, este puternic limitat de cadrul spiritual al comportamentului economic, creștinismul cosmic despre care am discutat mai sus (vezi nota 2). Prototipul acesteia este economia țărănească. Nevoile în ecosistemul țărănesc nu sunt ale omului nevoit, ci ale omului cumpătat, pentru că, spre deosebire de primul, care stă sub imperativul „consum mai mult = mai bine” al unui individualism exacerbat, cel de-al doilea stă sub imperativul ierarhiei cerești a ordinii, al insului în rost. Economia după nevoie mai este numită și economie morală, pentru că se muncește după putință, iar roadele se împart după nevoie.

 Diferența ontologică între cele două tipuri de economii și societăți – între societatea de consum, care se întemeiază pe producția de masă, și societatea țărănească, bazată pe consumul după nevoie, constă în recunoașterea imperativului biblic: „Blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrănești din el în toate zilele vieții tale” (Facerea 3, 17). Economia de consum produce, în esență, comoditate, în timp ce economia țărănească strictul necesar, cât să-l țină pe om în echilibru (implicit ascultare) față de corpul său, ecosistemul familial, apoi cel lărgit-social și natural.

 Modelul țărănesc are mai multe etaje: țăranul și satul ca tipar antropologic, gospodăria familială, cooperativa (care nu e numai țărănească).

 Țăranul, după cum arătat în altă parte , reprezintă o categorie social-antropologică și economică cu rol esențial în ceea ce privește identitatea, fiind depozitara tradițiilor, sursa naturalului și a moralului în societate, ancorată în veșnicie, care nu produce pentru profit sau salariu ci, precumpănitor pentru consumul familial, fiind proprietară, dar nu rentieră, neconfundându-se nici cu proletariatul, nici cu patronatul (fermierii etc.).

 Satul, arată Mircea Vulcănescu, reprezintă „civilizația organică, ... izvorâtă de-a dreptul, nu se știe cum, ca de la sine, din vecinătatea de pământ, din rudenia de sânge, din împrejurările de viață îndurate laolaltă, din trecerea din tată-n fiu a limbii, a portului, a tainelor cunoașterii și a rânduielilor purtării. O civilizație în care un om cumpătat, cu nevoi puține și firești, știutor de nimicnicia lui față de nestatornicia vremurilor și față de nesfârșirea lumii, trăiește sfios, în rând cu alții, cu grija de obraz, ca și de suflet, o viață cumpănită – fără altă dramă decât cea metafizică a ființei lui și-a lumii – în care, totul petrecându-se ca-n vis, sau ca-n minune, omul n-are altceva de făcut decât să stăruiască în stăpânirea lui de sine, împlinind rânduielile moștenite ale făpturii lui.” Aceasta este în opoziție - măsurabilă economic prin exploatarea satului de către oraș cu „civilizația orașului” - o civilizație artificială, halucinantă, nefirească, izvorâtă din setea de speculație bănească și din setea de câștig, nesfârșite amândouă ca și nesfârșirea cu care se poate înmulți banul. O civilizație de paranoici, întemeiată pe prezumțiozitatea omului care s-a năzărit pe sine însuși Dumnezeu și a ajuns să se-nchine vițelului de aur, închipuindu-și că poate stăpâni firea, recreându-o după calapoadele gândului său; - dar în care, vai, omul nu e decât o unealtă, o sculă nu se știe bine-n slujba cui, atât se amestecă și se-ncurcă-n zeci de chipuri oamenii unii cu alții, amestecând baștinile, limbile, sângele, obiceiurile, năzuințele într-un fel de uriaș Leviathan fără cârmă, fără țel și fără zare. Omul nu se mai astfel aduna nici de semeni, nici de puterile pe care le-a dezlănțuit – biet ucenic vrăjitor – în neștire. Năzuind a cuceri lumea, își pierde sufletul, «îngerul ajungând să învârtească piatra moară» (Maritain).”

 Gospodăria este componenta economică a familiei (țărănești) în care fiecare contribuie după cât poate și consumă după nevoie, fiind element al reproducerii economice a societății, prin moștenire, fiind sursă primară a dreptului de proprietate, fără de care nu putem vorbi, de ordine, deci de societate.

 Cooperativa. Aceasta nu este doar țărănească. Cooperativa este un instrument economic apărut ca reacție a societății la imoralitatea capitalului. Aceasta are ca funcție inclusiv ridicarea păturii țărănești, adepții mișcării cooperatiste românești fiind de acord că „chestiunea țărănească e de sigur în mare parte o problemă de educație, de luminare a sătenilor asupra drepturilor și datoriilor lor, a chipului în care trebuie să-și conducă interesele, și întru-cât mișcarea cooperativă e singura chemată a îndeplini acest rol apostolic, desăvârșindu-și misiunea sfântă ce o are de îndeplinit cu toată desinteresarea și libertatea de acțiune, ce le reclamă grelele împrejurări de viață prin cari trecem.”

Profesorul Gromoslav Mladenatz, unul dintre întemeietorii mișcării cooperative românești, arăta că acestea „sunt asociații de persoane, - mici producători ori consumatori -, cari s-au întovărășit din libera lor voință, pentru realizarea unor anume scopuri comune, printr-un schimb reciproc de servicii, cu ajutorul unei întreprinderi economice lucrând cu mijloacele și pe riscul comun.

Generalizarea acestor asociații este de natură să realizeze o ordine economică și socială care să se sprijine nu pe luptă ci pe înțelegere, nu pe spiritul de competițiune, ci pe solidaritate, nu pe dominațiunea întreprinderii de câștig, ci pe întărirea venitului din muncă.”

 Cooperația face posibilă salvarea demnității și puterii individuale în fața expansiunii necontrolate a capitalului și, în ultimă instanță a națiunii, prin apariția prețului corect: „La noi, e vorba ca ea, cooperația, să contribuie la deslegarea problemei noastre de existență națională, prin recucerirea pozițiilor pierdute, în domeniul economiei sociale, dela care poporul românesc, în propria lui țară, a fost înlăturat, prin suprindere, de către străini, și fără de care el nu poate trăi. .... [C]ooperația e astăzi măsura economică cea mai importantă, - în multe privinți, chiar singura eficace, pentru educația noastră economică și pentru reconstituirea organului, esențial, al clasei de mijloc naționale. De aceea tocmai, care, după natura ei, trebuie să pornească de la inițiativa privată la noi, în momentele de față, e și o afacere de stat. ...”

 Cooperația este parte a economiei morale din considerentele de mai sus (redă demnitatea economică a persoanei și libertatea națiunilor) dar și pentru că pune în ordine raportul dintre cerere și ofertă, „prin subordonarea producției nevoilor consumului.” În acest fel, scopul activității economice se mută dinspre câștig spre munca după nevoie. Nu în ultimul rând, cooperația este morală pentru că împroprietărește cu mijloacele muncii lucrătorul, fiind o reală emancipare a insului, în opoziție cu socialismul și comunismul care doar proclamă emanciparea clasei muncitoare.

 Cooperativele pot fi de mai multe feluri: de consum, de credit, de producție – toate, însă, redescoperă echilibrul medieval al prețului corect („justum pretium”), în felul acesta eliberând societatea de balastul diferitelor forme de profit făcut „pe spinarea consumatorului”.

În prezentarea programului cooperatist, Mladenatz concluzionează: „Această scurtă definiție a programului cooperatist, prețul just, circumscrie deci dubla caracteristică a cooperației: economică și morală. Mai întâi cea economică, căci «prețul legitim» înseamnă înlăturarea tuturor elementelor parazitare ale regimului economic actual, cari pricinuesc urcarea prețurilor peste prețul de cost. ...

 Formula prețului just are în vedere în același timp și latura morală a cooperației, care constă în aceea că ea condamnă toate mijloacele prin cari negoțul întotdeauna a încercat să falsifice în același timp mărfurile și prețurile.”

Geopolitica spiritului trimite la mai multe paliere ale sociabilității și personalității noastre: primul este însăși socialitatea și personalitatea – capacitatea de a fi ființe sociale, prin recuperarea impulsului interior de a ne păzi mintea (terzvia) – unde am pomenit despre densitatea sufletească, al doilea, cel al societății – și aici am discutat despre unitatea și comunicarea sufletească, economia morală, și ultimul este cel al statului, întemeiat pe puterile interioare ale cetățenilor și instituțiilor – alcătuitori ai comunității de destin.

Acest material este și în îndemn pentru refacerea puterii culturii europene dinspre Cetatea Carpaților. Avem această îndreptățire, pentru că e cazul să nu fim doar primitori de modele, ci și difuzori de paradigme ale așezării cuminți ale omului în lume. Cetatea noastră, însă, trebuie reașezată mai întâi, la loc de cinste în conștiința noastră publică, apoi în reflexul administrativ al statului.

Avem convingerea că numai odată cu trezvia fiecăruia dintre noi vom transforma România într-o Cetate a Carpaților și vom putea fi sprijin în această dezordine globalizată.

„Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).

Baltasiu, Radu, Introducere în sociologie, spiritualitate, națiune şi capitalism. Considerații de sociologie românească şi weberiană, Beladi, Craiova, 2007

Băncilă Vasile, Duhul Sărbătorii, ediție îngrijită [și Prefața] de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, București, 1996

Blaga, Lucian, Opere, 9, Trilogia culturii, Ediție îngrijită de Dorli Blaga, Studiu Introductiv de Al. Tănase, Editura Minerva, București, 1985

Buzan, Barry, Popoarele, statele și teama, ediția a doua, O agendă pentru studii de securitate internațională în epoca de după războiul rece, traducere de Vivia Săndulescu, Editura Cartier, Chișinău, 2000

Bernea, Treptele Bucuriei, Editura Vremea, Bucureşti, 2008

Crainic, Nichifor, Nostalgia paradisului, ed. a II-a, 1942, reprodusă în Nostalgia paradisului. Ediție cu studiu introductiv de Dumitru Stăniloae. Postfață și note de Magda Ursache și Petru Ursache, fișă bibliografică de Alexandru Cojan, Ed. Moldova, Iași, 1994

Cusin, Alexandru, Cooperația sătească în România. Studiu critic, Cu un articol introductiv: „Rostul Cooperației în România” de A.C. Cuza [pp.5-19], profesor universitar, București, Tipografia Românească, 1912

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, vol. II, Editura Științifică, București, 1992

Gimbutas, Marija, Civilizație și cultură. Vestigii preistorice în sud-estul European, Traducere de Sorin Paliga, Prefață și note de Radu Florescu, Editura Meridiane, 1989

Ionescu, Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Deisis, Sibiu, 2003

Iorga, Nicolae, Bizanţ după Bizanţ, Editura enciclopedică română, Bucureşti, 1972 (1934)

Iorga N., Hotare și spații naționale. Afirmarea vitalității românești, studiu introductiv de Mihai Ungheanu, postfața de Sever Ardelean, Editura Porto Franco, Galați, 1996

Mladenatz Gromoslav, Istoria doctrinelor cooperative, Oficiul Național al Cooperației Române, Biblioteca Cooperației, seria III, Studii și Cercetări, no.1, 1931

Mehedinți, Simion, Opere Complete, vol. I, Geographica, Partea a doua, Biblioteca Enciclopedică, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, București, 1943

Motru, Constantin-Rădulescu, Personalismul energetic şi alte scrieri, Ed. Eminescu, București, 1984

Vulcănescu, Mircea, Prolegomene sociologice la satul românesc, ed. Îngrijită de Marian Diaconu, Ed. Eminescu, 1997

Filocalia, sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși. Volumul VII. Scrieri de: Nichifor din singurătate, Teolipt al Filadelfiei, Sfântul Grigorie Sinaitul, Sfântul Grigorie Palama. Traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1977

Filocalia. Sau culegere din scrierile sfinților părinți care arată cum se poate omul curăța, lumina și desăvârși. Volumul IX, Scara Sfântului Ioan Scărarul și Învățăturile lui Ava Dorotei, Traducere, introduceri și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1980

*material în curs de publicare