Identitatea națională
Temeiuri, primejdii, perspective
Târgu Mureș, 21 martie (conferință Institutul Conservator
„Mihai Eminescu”)
O schiță care arată că baza identității naționale este, pe
lângă etnic (despre care nu discutăm aici), credința, care este tot
atât de organică precum etnicul, nu o alegere (în Biserică te
naști, nu ți-o alegi). Tot din acest text lipsesc și trimiterile la
elitele complexate, la ceea ce Toynbee numește „intelighentsia” -
cea care, pentru că și-a ratat misiunea de a sincroniza propria
societate „înapoiată” cu Vestul, s-a întors împotriva propriei
societăți.
 |
| Mihai Viteazu, rânduri puse cap la cap de
Nicolae Iorga: „Și hotaru Ardealului/ Pohta ce-am pohtit/ Moldova/ Țara Românească” Sau cum un proiect se naște de la sine, „din mers” |
1. Temeiurile
Națiunea este o „unitate colectivă ireductibilă” (Nae
Ionescu, Roza Vânturilor, p.135). De aici trebuie pornită orice
discuție politică, națiunea fiind cărămida oricărei construcții
legate de acțiunea de a face bine colectiv, care este politica.
Politica, pentru a face acest bine, trebuie mai întâi să cunoască
moral (cunoaștere cu empatie) poporul și să-l servească ridicându-l
(Manoilescu). Altfel, dacă subordonăm poporul fericirii noastre
personale, prin goana după putere (v. Băncilă) , politica devine
ușor politicianism, aceeași glumă sinistră în care ne scăldăm de 34
de ani.
Temeiul identității naționale trebuie căutat în cel mai înalt
cer al spiritului, acolo unde acesta se învecinează cu sufletul. În
filosofie și dogmatică.
Autohtonia
Cea mai vizibilă formă a identității naționale este
autohtonia.
„Orice societate care imită nu poate avea o cultură”,
arăta Băncilă (Duhul Sărbătorii, p.190), dar pentru aceasta
este nevoie de „îndelungată trăire și reflecție” (idem.). Termenul
„îndelungat” lipsește din inventarul istoriei românești de după
1940. De atunci și până astăzi au fost cel puțin trei fracturi
majore care s-au abătut asupra spațiului românesc: războiul,
teroarea comunistă, jaful postcomunist dublat de dictatura
prostocrației. Toate au însemnat sângerări mortale, la propriu:
sute de mii de morți în război, cel puțin 2 milioane de arestați și
omorâți în pușcăriile comuniste, respectiv 7 milioane de români
făcuți să-și ia lumea în cap de guvernările ultimilor 34 de ani.
Dar acei 2 milioane de dispăruți în gulagul comunist, mai cu seamă,
au însemnat ruperea coloanei vertebrale a neamului, și, odată cu
ea, slăbirea contactului cu bunul simț, etica muncii, dragostea de
pământ, chiar și dragostea și rosturile familiei, lucruri cu care
ne confruntăm din plin, astăzi. Trăire?! Manele și trap la maxim!
Reflecție? Bani! Elitele, mai întâi, apoi mare parte din populație,
suferă de pe urma acestora. Dacă Băncilă are dreptate, și noi
credem că are, România încă mai are de așteptat (și de îndurat)
nedreptăți strigătoare la cer, până își va recupera reflexul
trăirii și al reflecției acumulând o masă critică de intelectuali,
capitaliști, politicieni, cu condiția ca aceasta, odată formată, să
nu mai fie încă odată lichidată*.
Revenind.
Imperativul autohtoniei este al gândului întors spre sine:
gândirea românească a realității. Suntem obligați să gândim
românește, pentru că românescul nu este o etichetă, ci un dat, o
caracteristică de care trebuie să fim tot atât de conștienți, ca un
șofer care trebuie să știe să își adapteze conduita de drum la
condițiile acestuia. Drumul nostru nu e suspendat, e dat de seva
neamului din care provenim. Deci, nu avem decât să ne dumirim cine
suntem. Deci, primul temei al gândirii asupra noastră este
obligația de a fi conștienți de sine. Omul cu conștiință de sine
este omul care poate dialoga cu istoria. Restul e sclavie sau, în
cel mai bun caz, beneficiar al luptei pe care o dau alții, cei cu
conștiință de sine.
Imperativul acesta al gândirii de sine se numește
autohtonizarea cunoașterii. Fără aceasta nu putem vorbi despre
civilizație pe aceste meleaguri. Civilizația, deci, nu înseamnă
doar curățenie pe stradă și trenuri care traversează Carpații cu
200 km pe oră. Nu e de mirare că nu prea o avem pe prima, iar pe a
doua, nici pomeneală, după 34 ani de „libertate”. Civilizația
înseamnă sineitate în primul rând, cugetare, gând întors asupra ta
cu tot cu toți ai tăi. Înseamnă responsabilitate. Din sine ies și
„trenurile”, după cum iese și nevoie de curățenie.
Responsabilitatea înseamnă ordine morală, spirituală, materială.
Trenuri peste Carpați, și aceasta în viteză, nu înseamnă decât
ordine spirituală: economie, care, la rândul ei, ascultă de
imperativul unității sufletești. Ordinea sufletească înseamnă, din
acest punct de vedere, să înțelegem că putem să ne îmbogățim, nu
doar amânând comunionalitatea dintre frați, ci, chiar mai mult,
promovând-o.
Predania
Predania este unul dintre cele importante temeiuri ale
întemeierii națiunilor, a gândirii politice naționale, a cugetării
de sine în termeni nostratici (naționali).
Canoanele
Canoanele apostolice sunt norme scrise sinodale, 85 în
Răsărit, și 50 în Apus, de la întâiul (Niceea – 325) la ultimul, al
VII-lea, tot de la Niceea (787).
Canonul 34 apostolic statuează că „Se cade ca episcopii
fiecărui neam/nații să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-l
socotească pe el drept căpetenie şi să nu facă nimic în plus fără
încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care se
impun pentru parohia (eparhia) sa şi pentru satele de sub
stăpânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără
încuviinţarea tuturor. Căci astfel va fi înţelegere şi se va slăvi
Dumnezeu prin Domnul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul
Duh.”
Acesta mai este cunoscut ca și Canon al Autocefaliei și al
autonomiei bisericești. În virtutea acestui Canon Biserica este
organizată național, în patriarhii.
Ierarhia cerească
Așa cum Biserica este oglindirea pe pământ a ierarhiei
cerești, care face posibilă armonia absolută, iar în Biserică
suntem toți diferiți dar întru același duh, în Biserică fiind
împreună, așa și neamurile. Neamurile sunt parte a trupului
Bisericii, în virtutea Duhului Sfânt. Acesta se transmite colectiv
prin limbă – expresie spirituală și sufletească a solidarității de
neam, iar mântuirea și judecata au loc individual dar și funcție de
legea colectivă a neamului (Sf. Ap. Pavel). Odată cu
pogorârea la Apocalipsă a cetății Sfinte, a Noului Ierusalim,
neamurile își vor aduce aici slava și cinstea (Apocalipsa)**.
Condiția libertății este ierarhia, întregurile și întregul
structurându-se ierarhic. Așa cum în Cer avem ordinea structurată
pe nouă ranguri de îngeri, în lumea văzută, există două ordine: cea
bisericească și a credincioșilor (Crainic, 1937). Capul tuturor
acestora, precum și al lumii văzute și nevăzute este Iisus Hristos,
iar sentimentul ierarhiei este împletit pe imperativul iubirii Lui
și al aproapelui. Cu alte cuvinte, ascultarea, pe pământ, fără de
care nu poate exista ordine, presupune ascultarea episcopilor de
către neamurile lor. Această ordine, greu de generalizat astăzi sub
aspectul ei strict, formal, era numită de Crainic demofilie***. Dar
faptul că episcopii nu fac politică nu înseamnă că aceștia nu
trebuie să-și conducă duhovnicește turma, și că poporul nu trebuie
să asculte de liderii săi bisericești. Aceasta este ierarhia având
ca element cheie neamul. Deci, neamul este parte a ordinii lumii
vizibile.
Neamurile au îndreptățire în cer, arată Nichifor
Crainic, pentru că creștinismul nu este despre uniformitate,
egalitatea însemnând drept la mântuire nu nivelare, iar viața în
ierarhie se întemeiază pe „consimțământul dragostei” (Crainic,
1937, p.8). Libertatea, arată Crainic, are două etaje de
manifestare: individual și colectiv, ambele fiind expresii ale
voinței proprii, respectiv colective, după cum avem și mântuirea:
individuală și a neamurilor. De altfel, ne amintim că, noi,
ortodocșii, ne rugăm la fiecare slujbă prin „încă ne rugăm pentru
binecredinciosul poporul român de pretutindeni, pentru cârmuitorii
țării ...., pentru armata țării, sănătatea și mântuirea
lor”
Națiunile au îndreptățire la existență în fața lui
Dumnezeu și sunt trup al Bisericii pentru că „universalitatea
ortodoxiei nu pretinde uniformizarea”, omenirea trăind într-o
„varietate naturală” exprimată prin culturi diferite, așa cum
persoanele particulare au personalități diferite (Crainic). Traiul
împreună al oamenilor este posibil prin același duh, care este cel
al limbii, iar unitatea în limbă se numește neam. Cu alte cuvinte,
neamul este o formulă divină așa cum și persoana este tot o
expresie a divinității pe pământ. Națiunile, arată Crainic după
Dionisie Aeropagitul, sunt „unități variate ale naturii create și
ele intră ca atare în organismul ierarhic al Bisericii”**** ,
fiecare avându-și „arhanghelul ei
călăuzitor”
Comunitatea de destin
Nae Ionescu, celălalt mare întemeietor al gândirii
creștine românești contemporane, arăta că „Biserica este o
comunitate de dragoste și că națiunea este o comunitate de destin.”
(Curs de Metafizică, p.147).
Națiunea este, dogmatic, un rezultat al unirii divine dintre
oameni. Unire, adică iubire. Iar iubirea înseamnă, arată Nae
Ionescu, „punere a mea în funcție de această comunitate”, de
„celălalt”. Condiția acestei relații este capacitatea de trăire.
Aici nu e vorba de viețuire, ci, repetăm, de iubire. La Nae
Ionescu, societatea ca și comunitate de trăire, de iubire, este
însăși Biserica: „Ea [comunitatea] poate fi privită tot ca o
comunitate de dragoste, atunci când o privim dinăuntru, și ca o
comunitate națională când o privim din afară.” (ibidem.)
Cu alte cuvinte: națiunea este vehiculul prin care putem
răzbi prin istorie. Insul nu se poate descurca singur în relația cu
timpul, are nevoie de un vector, de un „instrument”, și acesta este
comunitatea. Nu comunitatea de interese, ci cea de iubire. Destinul
presupune munca și implicare: responsabilitate. Societatea este
dimensiunea vizibilă a bisericii lucrătoare pentru cele zilnice.
Întrebarea pe care ne-o putem pune: dacă pentru a răzbi prin
istorie, dacă pentru a ne descurca cu avalanșa schimbărilor din
jurul nostru în domeniul geopolitic, geoeconomic, cultural etc.
avem nevoie de comunitate, cum trebuie să fim noi? Să întărim
iubirea față de aproapele așa încât eu să fiu cât mai mult funcție
de această comunitate: deci, trebuie să inversăm axul prin care
celălalt ne e util, în axul în care eu sunt de folos. Deci, nu
candidez pentru a-mi salva afacerea, candidez pentru a întări
comunitatea prin afacerile mele. Dragostea aceasta pentru
aproapele, pentru neam, este ceea ce îmi permite „să pot ieși din
mine însumi” (ibidem.), fără de care nu putem vorbi de o diviziune
responsabilă a muncii.
Ieșirea din mine, de fapt, înseamnă jertfă: „Acesta este
sensul jertfei. Cine iubește cu adevărat, acela nu-și mai
aparține.” (Nae Ionescu, Curs de metafizică, p.148). Paradoxul
este, deci: dacă vreau să-mi meargă afacerea, trebuie să mă gândesc
înainte cum pot să servesc comunitatea prin darul meu de a face
bani într-un domeniu!
Dar pentru jertfă, e nevoie de această capacitate de a
ieși din mine. De a înțelege că realitatea de aici este cuprinsă în
realitatea de dincolo în fiecare moment, nu doar după moarte.
Jertfa presupune conștiința legăturii cu lumea de dincolo în orice
moment al vieții. De aceea e nevoie să fim postitori și
mărturisitori, pentru a ajunge mai ușor la acest moment al
comunității de iubire. Condiția pragmatismului este …. cel mai
înalt idealism (Gusti)*****.
Dar să revenim la Biserică. „Biserica Ortodoxă – mai
exact, cei care militează în numele ei – obicinuiește a identifica
neamul românesc cu Ortodoxia.” (Nae Ionescu, Teologia, p.453).
Acesta este un dat pe baza căruia s-a și născut Patriarhia Română
la 1925.
2. Primejdiile
Primejdii interne și externe. Primejdiile interne sunt:
instituționale, specifice societății românești și
sufletești.
Intern, pierderea funcționalității instituțiilor prin
politicianism, care, la rândul său presupune despiritualizare și
decreștinare. La nivelul insului, primejdiile se referă la obsesia
pentru putere și plăcere, la expansiunea omului anarhic care
înlocuiește omul frumos, slăbirea unității sufletești a omului
românesc etc.
Extern. Presiunea globalistă sub forma tehnopolisului –
subordonarea omului mașinii, noua eshatologie a salvării omenirii
prin autolichidare promovată de transumanism. Acestea pot fi o
problemă numai în măsura în care statul capturat de noile elite
antiumane vor reuși infiltrarea corpului Bisericii în paralel cu
avansul tehnicilor de supraveghere/descurajare a practicării
credinței, începând cu școala și terminând cu interdicțiile directe
legate de liturghie, afișarea simbolurilor credinței etc.
Alți vectori care primejduiesc identitatea națională sunt
panideile resurgente ale panslavismului rus, mitteleuropenismului
hungarist. Panideea, în general, un produs ideologic care se
visează să înlocuiască marea civilizație romană pe vector etnic
(slav, germanic sau maghiar), ca atare – cum e cazul Rusiei țariste
și parțial, a celei de astăzi, sau indirect, ca structură de
substituție – cum e ideologia hungaristă, sunt antinaționale prin
aceea că subordonează etnicul și biserica politicului. Atât Rusia
cât și Ungaria, din acest punct de vedere, sunt căzute în păcatul
filetismului, care va fi decontat în cele din urmă. Ungaria este
stat etnocratic, iar Rusia este panslavistă.
Câteva dintre acestea le vom puncta în cele ce
urmează.
Imperiul de substituție. Rusia și Ungaria
Ungaria nu este doar „i-liberală”, cum dorește primul
ministru Orban să o proclame, reducând discuția la opțiunea
ideologică. Este un stat etnocratic. Statul etnocratic este
„guvernat” de ideologia conform căreia ar reprezenta voința unui
popor cu superioritate etnico-istorică, încercând, astfel, să se
impună în relația cu alte popoare „inferioare”. În conjuncție cu
elite slabe, să nu spunem trădătoare, de la București, dar și din
Ardeal, Ungaria își subordonează Ardealul și reperiferializează una
dintre cele mai prospere provincii românești. Mecanismul său de
înaintare a reușit să revectorizeze sentimentul național al
elitelor locale românești, transformând românitatea în sentiment de
inferioritate iar stigma de a fi român în sentiment de
superioritate între români, într-una dintre cele mai de succes
operațiuni de agresivitate simbolică din ultima jumătate de secol.
În momentul de față a gândi românește este „rău”, iar a
„gândi”/exprima ungurește/habsburgic este „european”, adică „bun”,
propaganda reușind să-și ancoreze structuri statale românești
întregi, subordonându-le ideologiei hungariste: de la servicii de
informații la instanțe de judecată, de la universități la primării
și prefecturi, inspectorate școlare și mass media. Rezultatul:
„Transilvania furată”, prin retrocedări ilegale masive. Furată din
sufletele celor care ar fi trebuit să o apere, și patrimonial
material, vizibil cu ochiul liber.
În ceea ce privește Rusia, aceasta suferă, arăta acad.
Ilie Bădescu după Iorga, de complexul celei de a treia Rome.
Dughin, geopoliticianul-ideolog, este convins că, după căderea
Bizanțului, “Moscova a moştenit, împreună cu statutul de obstacol
împotriva sosirii fiului morţii” şi problematica geopolitică a
Constantinopolului. În raport cu această misiune soteriologică
universală, Rusia, apreciază Dughin, s-a lovit de “mitra latină” şi
de “turbanul turcesc” (I. Bădescu, Sociologia problemelor
sociale, ms. p.272). Salvarea creștinismului,
consideră Dughin, nu poate veni decât pe linie moscovită, ca unic
moștenitor al Bizanțului (a treia Romă). Pe lângă eroarea istorică
– funcția Bizanțului a fost preluată vreme de 300 de ani de țările
române, această perspectivă trimite perspectiva rusească direct în
păcatul filetismului: așezarea națiunii deasupra
credinței.
Separarea dintre Biserică și Stat
Separarea este întrucâtva naturală, atât timp cât statul
asupra căruia timpul dominant a căzut de acord este laic. „Statul
modern democrat nu poate fi decât laic” decreta Nae Ionescu în 1927
(vezi Teologia, p.415).
Primejdia este ca această separare să devină ruptură
prin decreștinarea (completă) a elitelor politice. Ce trebuie
făcut? „trebuie adâncită spiritualitatea. Ceea ce, în primul rând,
e rostul Bisericii.” (ibidem.)
Învinuirea filetistă
E relativ recentă, datează de la Sinodul recunoscut doar de
bisericile grecofone, din 1872. În 1872, Patriarhia
Constantinopolului a căutat să se opună cu toate puterile
reinstituirii Bisericii Bulgare, fie și sub forma unui Exarhat al
Patriarhiei de la Constantinopol! Era atacată supremația de limbă
greacă dominant la acel moment.
Sinodul de la 1872, care a lansat discuția, este, practic, în
afara Canonului 34. Orice popor are dreptul la organizația lui
bisericească.
Faptul că popoarele sunt îndrituite la biserică
națională nu are cum să fie păcat filetist, decât pentru cei care
au căzut, la rândul lor, în păcatul ideologizării realității
spirituale, în cazul de la 1872, în acela al Megala Ideii grecești:
toată lumea ortodoxă trebuia să fie de expresie greacă, după
frontierele imaginare ale unui Imperiu Bizantin care nu a fost
grec, ci roman de expresie greacă, și aceasta pe anumite etaje și
de la un moment dat, așa cum noi vorbim astăzi limba engleză fără
să fim anglicani.
Așezarea patriotismului cuminte românesc în categoria
ereziei filetiste este una dintre cele mai toxice formule de
manipulare în spațiul românesc recent. Iubirea de neam nu este
erezie, dimpotrivă: am văzut discuție de la „Temeiuri”, este parte
a Predaniei. Iubirea de neam nu este nici extremism, nici rasism,
nici .... filetism, învinuire rău instrumentată în sinodul de la
1872.
Pe de altă parte, filetismul este o ispită oarecum o
încercare „naturală”, care vine din caracterul organic al
ortodoxiei, care nu este o credință abstractă, se adresează
popoarelor.
Monetizarea sentimentului național
Politicianismul
Nemărturisirea
Suficiența de sine – autoidolatria/egocentrismul
Acestea fac parte din „pasiunile puterii”, dragostea de
putere, de bani și de plăceri, prin detestarea suferinței și a unei
extinse lipse de solidaritate (vezi și Băncilă, op.cit.,
p.78)
Politicianismul reprezintă utilizarea puterii și a funcției în
interes personal. Vrei cu tot dinadinsul puterea. Faci orice pentru
aceasta. Termenul „academic” pentru „lipsa de scrupule” este
„machiavelism”. Termenul românesc este „politicianism” – politică
de joasă speță. Combinările de orice fel trimit la insul cu
instincte joase.
Omul politic care va salva această Țară va fi dominat de
„instinctul persistenței agregatelor” (Pareto), sau „de noi”, nu de
cel al combinărilor. A „juca inteligent” nu înseamnă a te înfrăți
cu răul, cu păcatul, ci a ști să te folosești, dar mai ales să te
ferești de acesta. Răul, prin definiție, este slăbiciune. De
slăbiciune trebuie să știi să te folosești, nu să te înrudești cu
ea!
3. Perspective
Până când nu vom căpăta ceea ce Gusti numea „un sever
realism” nu vom izbuti. Iar acest realism acut nu poate izvodi
decât dintr-un foarte înalt idealism.
Până când nu vom recăpăta și exercita suficient
capacitatea de trăire și de reflecție, nu vom avea cultură de masă,
deci determinantele unui trai mai bun, stocul de competențe, dar
mai ales de atitudini.
Treptele sunt cunoscute, și sunt aceleași cu ale
ascultării. Omul politic trebuie să asculte de Dumnezeu, de propria
conștiință și de știință. Omul simplu trebuie să respecte ierarhia
(lucru greu, pentru că structurile purtătoare de ierarhie au
distrus Țara) și să smerească.
Mândria a fost o armă specific românească și este, în
momentul de față, principala noastră slăbiciune. În fața unui stat
opresor și anarhic, stima de sine a devenit, paradoxal, excesivă:
eu știu cel mai bine ce îmi trebuie mie. Da și nu! Da, în raport cu
un stat opresor și cu o elită proastă în suflet și apucătoare, dar
poate că nu în raport cu Binele.
Calea este deja știută: redescoperirea credinței.
Primele gesturi: profesia ca mărturisire, postul ca mijloc de
însănătoșire trupească și sufletească după 34 ani de agresiune
continuă. Și atunci clasa politică își va uni rădăcinile cu cele
ale poporului, poporul nu va mai fi abandonat, iar politicienii,
oricare ar fi ei, nu ar mai bate câmpii.
Referințe
Băncilă, Vasile Duhul Sărbătorii, ediție îngrijită [și
Prefața] de Ileana Băncilă, Ed. Anastasia, București, 1996
Gusti, Dimitrie, Opere, Vol. III, Editura Academiei,
Bucureşti, 1970
Nichifor Crainic, Ortodoxie, în Gândirea nr 1, anul XVI, ian.
1937, pp.1-9
Nichifor Crainic, Puncte cardinale în haos, Ed. Timpul, Iași,
1996
Nae Ionescu, Teologia. Integrala publicisticii religioase,
ediție, introducere și note de Dora Mezdrea, Deisis, Sibiu,
2003
Nae Ionescu, „Roza Vânturilor”, Ed. Roza Vânturilor,
București, 1990, reproducere după „Roza Vânturilor. 1926-1933”,
culegere îngrijită de Mircea Eliade [și George Racoveanu],
Ed. „Cultura națională”, [1937]
Ierom. Lavrentie, Etnofiletismul este erezie? Grecii l-au
condamnat, dar nu și rușii. Situația din Basarabia, în
Theodosie.ro, 14 mar. 2024,
https://theodosie.ro/2024/03/14/etnofiletismul-este-erezie-grecii-l-au-condamnat-dar-nu-si-rusii-situatia-din-basarabia/
Note
* Probabil că acest lucru se va întâmpla după ce educația
își va atinge limita cea mai de jos, când violența în școală va fi
norma iar dezeducarea va atinge pragul cel mai de sus suportabil,
iar omul românesc va fi nevoit să redescopere
originile.
** Sf. Ap. Pavel în „Epistola către Romani”: „14. Când
neamurile, măcar că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin
aceasta ei, care n-au o lege, îşi sunt singuri lege,
15. şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile
lor, fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi
gândurile lor, care sau se învinovăţesc, sau se dezvinovăţesc între
ele.
16. Şi faptul acesta se va vedea în ziua când, după Evanghelia
mea, Dumnezeu va judeca, prin† Isus Hristos, lucrurile ascunse ale
oamenilor.”
„Apocalipsa”:
„1.Şi am văzut cer nou şi pământ nou. Căci cerul cel dintâi şi
pământul cel dintâi au trecut; şi marea nu mai este.
2. Şi am văzut cetatea sfântă, noul Ierusalim, pogorându-se
din cer de la Dumnezeu, gătită ca o mireasă, împodobită pentru
mirele ei. ….
26. Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor.”
(Apocalipsa, 21)
*** „A iubi poporul după modul lui Iisus Hristos, care,
privind gloatele obosite, flămânde şi fără adăpost în amurgul
zilei, a suspinat: Mi-e milă de popor! – iată ce înseamnă a
practica naţionalismul demofil, sau naţionalismul creştin.”
Crainic, Puncte cardinale în haos, ed. Timpul, Iași,
1996.
**** „Tot atât de actuală și de greșit înțeleasă e chestiunea
raportului dintre ortodoxie și naționalism. E adevărat că în
Biserica lui Hristos nu există «elin sau iudeu» pentru că toate
neamurile pământului au loc în organismul ei spiritual de proporții
cosmice.
Dacă admitem că universalitatea spirituală a ortodoxiei
pretinde o uniformizare în domeniul natural al făpturilor, ar
trebui să credem că Dumnezeu, care a creat lumea în varietate și
dotat cu capacitate deosebită fiecare lucru, s-ar întoarce acum
împotriva zidirii sale. .... Ortodoxia urmărește unitatea în spirit
și pentru a ajunge la această țintă, pornește de la varietatea
naturală a omenirii. ....
Catolicismul impunând popoarelor una și aceeași limbă, cea
latină, desconsideră sensul minunii din ziua coborârii Duhului
Sfânt.
Ortodoxia se conformează sensului acestei minuni, respectând
graiul și individualitatea etnică a fiecărui neam. Națiunile, prin
urmare, sunt unități variate ale naturii create și ele intră ca
atare în organismul ierarhic al Bisericii. Dionisie Aeropagitul,
vorbind de atribuțiile îngerilor, ne învață că fiecare cetate și
fiecare națiune își are arhanghelul ei călăuzitor. Cu alte cuvinte,
unitățile naturale ale neamurilor participă ca atare la viața
ierarhică a spiritualității creștine.
Ortodoxia în organizarea ei pământească, oglindește
prefect acest spirit al doctrinei când își modelează formele locale
pe trupul național. .... Catolicismul, făcând din scaunul
vicarului unicul său centru, universalizează ceea ce e local, pe
când ortodoxia localizează ceea ce e universal. Căci capul
Bisericii noastre nu e un vicar oarecare, ci însuși Hristos
Pantocratorul.” Nichifor Crainic, „Gândirea” nr.1, anul XVI, ian
1937, pp.8-9
*****„Adevărata reformă socială se referă şi ea
la viitor, ca şi utopismul revoluţionar, dar ea îl concepe nu ca un
absolut opus, ci ca un complement al prezentului; şi ea urmăreşte o
reformă totală, corespunzătoare totalităţii şi unităţii sociale,
după cum este şi ea pătrunsă de cel mai profund idealism; ea este
însă pătrunsă în acelaşi timp şi de un sever realism, ştiind că
adevărata revoluţie trebuie cuprinsă în spirite şi stări, şi nu în
cuvinte şi formule.” (Gusti, III, p.20).
