Lowendal: portrete de țărani și mânăstiri din Bucovina

    Grija noastră este să nu ajungem epsilonii acestui veac, deși, din păcate, mulți dintre copiii noștri sunt îngrozitor de aproape de acest prag, nu doar că au dificultăți să înțeleagă ceea ce citesc, dar prea mulți se îndepărtează de conștiința jertfei care e esența sentimentului libertății,  abandonându-se ecranului (cam jumătate dintre tineri nu înțeleg ceea ce citesc, petrecând, mulți dintre ei, cca 5 ore pe zi pe telefon). Huxley, în „Minunata lume nouă” scria :  „la Epsiloni nu avem nevoie de inteligență umană!” (p.20) - declară un responsabil cu procesul condiționării umane. În consecință, „nici nu știu să scrie ori să citească” (p.33). În consecință, „Epsilonii [sunt] .... semicretini” (p.68), nu știu ce este jertfa, „[c]ondiționarea unui Epsilon i-a trasat niște șine pe care trebuie să se deplaseze.” (p.225)

    Reziduurile sunt acele elemente de substrat care fac posibilă viața socială și tot aici se află și coșmarul nostru. Prima oară pomenite de sociologul italian Vilfredo Pareto acum o sută de ani, acesta a identificat mai multe „clase”, dintre care două ne atrag cel mai mult atenția: reziduurile combinațiilor și cele ale „persistenței agregatelor” - ale coeziunii. Acestea ies la suprafață prin comportamente „derivate”, uneori de tip „spectacol” cum ar spune o sociologie mai recentă. Dacă „reziduurile combinațiilor” sunt responsabile de comportamentele legate de viclenie, celelalte sunt asociate cu loialitatea, spiritul conservator,  cu asumarea. 

    Acestea energii sunt ținute la respect de o altă mare scufundată, aceea a tradițiilor, din care cea mai puternică, singura care a schimbat omul cu adevărat, este cea creștină, cu tot ce înseamnă ea: de la cozonacul de Paști (forma vizibilă și cu gust a binelui depozitat în proslăvirea jertfei) până la complexa patristică filocalică - ce răzbate peste epoci pentru societățile care își fac timp să înțeleagă mecanismul transcendental al binelui. 

    Când nu mai vrei, sau uiți să faci „cozonaci”, și când te lovește locomotiva scăpată de sub control a analfabetismului funcțional - culmea suficienței de sine, nu mai ai nici de-ale gurii (te mulțumești cu chipsuri și alte „subansamble” alimentare făcute cu ulei de palmier), nici acces la răspunsuri „de top” privind mersul lumii (metafizica și patristica). Când ieși de pe axa jertfei, care se mișcă între tradiția cea mai pragmatică - bucătăria sănătoasă (inclusiv sufletește) și Carte, totul devine spectacol derivat (surogat).

Și atunci respectul, care este o formă vizibilă a răbdării, este de formă, aspect rezidual al semereniei - cea mai înaltă calitate a lui homo religiosus, la rândul său, forma perfecționată a lui homo sapiens (înțelepciunea - homo sapiens, omul cel înțelept, în ordinea puterii spirituale, e inferioară credinței). Poți reconstrui societatea pornind de la această smerenie reziduală? - neconștientizată, precară, adesea neconștientizată. 

De ce e importantă întrebarea? Pentru că smerenia face posibil progresul umanității prin ascultare. Când cumperi un produs „asculți” o opinie despre produs, nu? Când înveți, asculți. Diviziunea modernă a muncii nu este decât o rețea de ascultări reciproce (profesorul de matematică ascultă de medic, și acesta, la rândul său, de avocat etc., etc.). Dar când fiecare e surd că e analfabet sufletește, ulterior „funcțional” - nu mai pricepe ce citește pentru că le știe pe toate, sau, mai bine, nu are nevoie să știe, nici măcar „pe toate”, cunoașterea fiind un „lux” de care nu are nevoie, că nu se poate cumpăra. Acest om neascultător se măsoară pe sine după ce are, nu după ce poate fi. E o specie „perfecționată” de parvenitism. 

După aceasta urmează confuzia dintre esență și „asta avem” - mediocritatea acțiunii, „garanția” că politica se va face la propriu „fără cap” - sau „empiric”, dacă preferăm denumirea științifică a politicii decuplată de specialist. Nu poți asculta, rezultă nu știi cum se face, și cum, individual, nu poți suplini moștenirea culturală, nu-ți rămâne decât convingerea ridicatului din umeri. Este maladia numită de Noica a precarității determinațiilor: nu terminăm ce am început, și nici nu o putem face, chiar dacă aruncăm cu banii în stânga și în dreapta. Risipim. Adevărat, ori de câte ori românii și-au adunat puterile pentru a fi ei înșiși - cu stat, cultură, armată, li s-a dat peste degete. Am fost învățați cu cnutul să ne dăm determinații, să gândim România și să o clădim. Azi ești chiar „putinist” dacă ești  naționalist, dacă încerci să dai formă, concretețe iubirii de neam, ba chiar comiți o ilegalitate dacă ești prea patriot în spațiul „virtual”. 

Și care este, totuși, motivul de bucurie? Nădejdea?

Întotdeauna poporul intrat în hibernare își autofagocitează paraziții. Împuținat, dar întărit. Primitiv, el este mai apt să ardă etapele către civilizație. Cu o singură condiție: să găsească acel culoar, acea crăpătură prin zidul presiunii istorice, de a se putea exprima pe sine la modul deplin. Și acesta este liderul patriot, conducătorul apt de jertfă, capabil să-și exprime trăirea cu valențe mistice, ce derivă din convingerea că Judecata de Apoi e pe neamuri după ce e individuală. 

Și noi, ceilalți, ce să facem? Stăm cu mâna în sân și așteptăm să fim salvați ca Frumoasa din pădurea adormită? - se poate spune. Nu! Ne vedem de ziua desfășurată pe axa rugăciunii (între cea de dimineață și cea de seară), post,  și încercăm să ne adunăm unii cu alții formând rețelele binelui. 

Tehnic, am afirmat în „Tredecilog pentru Tineri” cum ar putea funcționa această tehnică a „liniștirii pentru acțiune”. Nu e doar „liniștire”, pentru că nu avem a pretinde că putem preda „isihasm”, dar și pentru că trăim un moment istoric al imperativului acțiunii. Acțiunea trebuie neapărat să fie în raport cu o idee (energetism cugetat, exprimat cu coerență și întemeiat cultural), dacă nu chiar cu idealul (modelul considerat suprem). De unde luăm acestei „idei”/„idealuri”? Idealul „se ia” de la bunici și părinți, de la școală nu mai tragem nădejde, „se simte”. Ideea, din marile lecturi: nu pierdeți vremea cu cărți care se bucură de marketing, marile cărți nici nu prea se găsesc în librăriile cu clopoței din târg, cât mai degrabă prin anticariate și biblioteci, cenușărese nevăzute, cuminți, dar cu puteri. Platon, Aristotel, Mușat&Ardelean, Noica, Dostoievski, Tolstoi etc. Concentrare, nu distrare. Acesta e momentul. Vine și distracția, de la sine. 

    Eșafodajul, deci, este acesta: credința, tensiunea ideii, trup apt să susțină mintea = concentrare și persistență în proiect. Toate acestea dau constanța, principalul „medicament” la adresa todetitei, al incapacității noastre funciare de a coagula un proiect de țară și de a-l implementa în faptele noastre de fiecare zi. Acest lucru este suficient pentru a ieși în istorie (a ne implementa propriile politici în domeniul cultural, alimentar, extern, siguranță și ordine publică, bancar, energetic, educațional etc.)

Și „credința”, cum adică? Dumnezeu nu e o entitate impersonală, El trebuie personalizat. El trebuie trăit. Sunt două etaje ale trăirii: personal și colectiv. Trăirea personală dă personalitatea. Cea colectivă națiunea -  comunitatea de destin. Câteva idei/categorii pentru care merită trăit:  ideea de frumos, de întreg, a personalității culturale, a ridicării satului, a schimburilor echivalente, a elitei organice, a ierarhiei competențelor, a României dodoloațe, a gândirii categoriale, a spațiului ondulat, a masculinității și feminității, a copilăriei, a maternității, a familiei, a productivității muncii naționale, a istmului ponto-baltic, a vechii Europe etc. 

    Credința funcționează când nu este confundată cu o stare psihologică, ci este preocuparea pentru mântuire. Încă din vremea începutului creștinismului, slăbănogi ca orice sectă „.... gnosticii împărţeau indivizii în trei clase: hylicii, scufundați în materie, incapabili de a fi mântuiți; psihicii, mai buni decât precedenţii, dar încă neştiutori încît au nevoie de „minuni" care să le justifice credinţele şi de „fapte bune" pentru a merita mîntuirea; şi pneumaticii, care deosebesc prin Gnoză ceea ce este adevărat de ceea ce este fals și a căror pneuma continuă să fie incoruptibilă și nemuritoare ....” (Alexandrian, pp.49-50)

    Smerenia trebuie să iasă din rezidual, și să devină act conștient pentru a ne putea asculta unii pe alții, și pentru a gândi clar, cu mintea neizbită de duhul mândriei. În felul acesta nu ne vom mai bate cu o mână la spate. Pentru că bătălia s-a mutat de la spiritul omului (atacat prin consumerism) la sufletul omului, la omul însuși, la popoare (prin transumanism și acțiunile dictatoriale recente). Vom evita, astfel, spirala decăderii de la popor la populație, și de la populație la o demografie de epsiloni și vom putea scoate capul deasupra istoriei, ca persoane și națiuni. 

Referințe

Alexandrian, „Istoria filozofiei oculte”, Ed. Humanitas, București, 1994

Aldous Huxley, „Minunata lume nouă” („Brave New World”, 1932), Polirom, 2011

Hotnews.ro, „Cât timp petrece un copil din România în fața device-urilor? Cum recunoaștem dependența de telefon la copii și adolescenți”, https://hotnews.ro/cat-timp-petrece-un-copil-din-romania-in-fata-device-urilor-cum-recunoastem-dependenta-de-telefon-la-copii-si-adolescenti-1836082 

Edupedu.ro, „Analfabetismul funcțional din România depășește 50% și aceasta nu este cea mai mare problemă a sistemului educațional din România – cercetătorul Dacian Dolean”, https://www.edupedu.ro/analfabetismul-functional-din-romania-depaseste-50-si-aceasta-nu-este-cea-mai-mare-problema-a-sistemului-educational-din-romania-cercetatorul-dacian-dolean/