Brâncuși. Cocoșul salutând Soarele

Bărbăția despică timpul. 

Feminitatea vremuiește. 

Feminitatea este lumea.

Bărbăția înlumește.

Bărbăția discriminează.

Feminitatea întregește.

Bărbăția înseamnă onoare (parte a cuvântului, care mai înseamnă și lucrare). 

Feminitatea, pătimire (parte a primirii). 

Bărbăția este faptă. 

Feminitatea este relație. 

Bărbăția nu are stări, doar etape ale lucrării. 

Feminitatea are momente care se integrează în ritmul (ciclul) cosmic. Luceafărul și Cătălina. 

Bărbăția este axială.

Feminitatea este undă. („Pe umeri pletele-i curg rîu/Mlădie ca un spic de grîu,...” Coșbuc)

Ea este. Este antenă racordată la energiile universale. 

El caută mereu, fiind sensibil la frumos, pe care adesea îl confundă cu adevărul și binele - Casa - locul lui prin ea.  (Împreunarea). Este solar. 

Scopul masculinității este feminitatea și ideea. Ambele, dau cetatea. 

Scopul feminității este casa, cu toată constelația care, azi, se numește, insuficient, economie (de la oikos - antica gospodărie). 

Amândoi se întâlnesc în aceeași energie care este dorul (dorința).  Cum întâlnirea aceasta este o taină dincolo de înțelesul rațiunii, se mai numește și taina cununiei. 

E greu să fii bărbat și femeie fără să fii creștin

Normalitatea socială din acest punct de vedere este pusă, astăzi, sub un vehement semn de întrebare. Oricât de minoritar ar fi acesta, el și-a făcut loc, pentru că majoritatea și-a abandonat tradiția. Deficitul de asumare înseamnă deficit de bărbați și deficit de femei. Deficit de copii. Criză demografică, criza civilizației. Moarte. Simplu. 

Să revenim. 

Ce e cu tradiția de e așa de importantă? Aceasta este sediul ancorării prejudecăților, al acelor elemente ale gândirii „care sunt luate ca atare”, care ne scutesc pe noi să reinventăm norme de bază în societate, prejudecata este „lubrifiantul” social fără de care nu doar relațiile s-ar opri, dar ar lua foc. Sunt și prejudecăți „rele”, ca orice lucru omenesc, dar nu vom discuta aici despre acestea. Este ceea ce intenționează fenomenul contra-culturii. Dă foc lumii prin torpilarea prejudecăților, a modelelor/personalităților care au contribuit la instituirea lor. Cea mai importantă componentă a tradiției este etajul ei creștin, care este superior logicii. Numai o gândire superioară logicii poate înțelege noțiunea de bărbat și femeie, dacă își pune problema existenței în realitate a acestora. Este gândirea dogmatică, unde, potrivit lui Blaga, funcționăm cu intelectul ec-static, cel care își iese din sine pentru a recepta marile paradoxuri întemeietoare, precum acela al dogmei Sfintei Treimi (cum poate fi Unul fi trei ipostasuri în același timp?) sau a energiilor necreate. Cum omul modern a pierdut pe drum capacitatea ieșirii de sine, admirându-se prea mult în oglinda izbânzilor științifice, a căzut și din credință și deci, și-a pierdut controlul asupra energiilor care-l parcurg. Puterile gestionate corect devin virtuți. Prost gestionate devin păcate (lăcomia pântecelui - prea multă mâncare și preacurvia, trufia, akedia - întristarea, iubirea de arginți, mânia, întristarea, slava deșartă, mândria - Sf. Ioan Casian).  Și-atunci, omul post-modern, terorizat de propriile sale neputințe, de păcatele negestionate de mai sus,  face jocul tatălui minciunii afirmând că ceea ce el nu poate imagina nu există. Dacă el nu-și mai poate asuma feminitatea, atunci înseamnă că nu trebuie să fie femeie, deși din născare are datul feminin. La fel, cu sexul masculin. Vom vedea în cele ce urmează că o sarcină a omului este și aceasta: să vină în întâmpinarea propriilor determinări legate de sexul său: dacă este născut băiat să devină bărbat, dacă este născut fată să devină femeie. Cale de mijloc e o complicație, care, deși poate căpăta expresii valoroase (în artă, de pildă), nu este o soluție în raport cu finalitatea vieții și nici cu Dumnezeu. 

Bărbat nu poți fi fără corelatul tău, femeia

Pentru că a deveni bărbat înseamnă a ieși din tine. Înseamnă un vast exercițiu de re-cunoaștere prin ieșirea din sine prin practicarea ritualurilor inițiatice care presupun întărirea (inclusiv prin suferință) a personalității. Or, astăzi, psiho-pedagogia este centrată pe principiul plăcerii și pe validarea propriilor impresii despre sine ale adolescentului, nicidecum pe dobândirea tehnicilor ca acesta să fie el însuși. 

Masculinitatea este tatăl, și, precum Cel din Cer, este cuvânt și lucrare. Pentru că a te lupta cu tatăl minciunii și a fi om de cuvânt presupune bărbăție. Un „bărbat adevărat” este om de onoare, nu minte.  Numai așa ești om de ispravă, și doar așa te poți lipi de femeie sa fii un trup cu ea făcând o casă și, așa cum tu ești stăpânul casei prin mereu lucrare (isprava - fapta cu sens) ține gospodăria (așa cum poate ține și pe copii, nu-i leapădă, ba tot ea îi și face oameni). Dacă finalitatea ta, rostul tău e sa fii la casa ta ca fapta a ta, și deci stăpânul protector al ei (pater familias), tată de familie,  rostul ei e să țină casa, locul prin excelență, primirea și să te facă om din copilul veghiindu-ți copilăria și învățându-te rosturile. Mama. Ca numai un om își poate lua muiere,  zice înțelepciunea populară. Rostul masculin presupunea, obligatoriu, deci, casa și femeia. Destinul unuia îl presupune pe al celuilalt, ceea ce la Saint Exupery avea să devină Citadela. 

Trupurile noastre sunt case ale sufletului prin care trec tot felul de puteri. După cum nu poți lăsa geamurile deschise pe furtună sau pe ploaie puternică, așa nici omenirea nu a stat nepăsătoare față de acești "vizitatori". Instinctul de conservare având ca finalitate viața, și deci prezervarea comunității (pt omul primitiv, mai înțelept ca noi, supraviețuirea depinde se comunitate), a elaborat, de-a lungul mileniilor, tehnici prin care oamenii se pot împreuna, și deci pot trai împreună, prin care pot avea nu doar sate, ci state. Avem în vedere tradiția folclorică și miturile fondatoare, până la filosofia greco-romană. 

Popoarele au gestionat aceste colosale energii prin ritualurile de inițiere: copilul este inițiat sa fie bărbat sau femeie. Cel mai complex și îndelungat ritual de inițiere este cel masculin. Băieții se maturizează mai greu. Personalitatea lor au nevoie de mai mult timp pentru a fi corect încadrată în raport cu puterile care trec prin ei și pe lângă ei (fetele). 

Ordinea, la om, ia forma sănătății personale, apoi are forma comunității, societății, statului. Societatea este o formă de ordine. Condiția ordinii, însă, este ierarhia complementară a rolurilor. Rolurile nu sunt doar chestiunii culturale. Cultura este instrumentul prin care omul, cea mai complexă formă de viață, își gestionează puterile care îi sunt asociate (fie trec prin el, fie îi sunt atașate). Cea mai puternică energie (tendință care îndeamnă, solicită, incită) este erosul - energia împreunării (unde sexul e doar o componentă), care, în esență, „zice” că omul nu e singur, are mereu „o jumătate”. Ca să rămână singur fără riscuri, ar cam trebui să se călugărească, atât de tari sunt aceste energii, asceza extramundană fiind tot o cale culturală de gestionare a acestor puteri. Când omul știe, pentru că a învățat să gestioneze erosul, spunem că este femeie sau bărbat. Este responsabil. Are o meserie care îi permite să aibă un rost. Deci, femeia și bărbatul sunt rolurile pe care omul este chemat să și le însușească pentru a supraviețui puterii energetice a apropierii, a căutării jumătății, erosului.  Tradiția s-a asigurat că mai toți puteau să fie femei și bărbați, mame și tați, nu neisprăviți (ins cu instrucția incompletă de a avea un rost și deci, fără unul). Problema homosexualității nu este opțiunea sexuală în sine, ci faptul că nu constituie soluția la energetismul individual care îndeamnă la împreunare pentru viață, nu împreunare pentru plăcerea individuală. Plăcerea este un ingredient prin care biologia împreunării o face dezirabilă. Mai importantă decât plăcerea este frumusețea, care are, la rândul ei, două componente, frumusețea imediată, a tinereții corpurilor care se privesc și se contemplă, și frumusețea care trimite la liniștea sacrală a împreunării, care e dincolo de lumea aceasta, e parte a tainei cununiei - remarcăm acest aspect, împreunarea antică devine în creștinism „cununie”. Taina aceasta are ca final mântuirea. Creștinismul a salvat, practic, omenirea de capcana antică a estetismului și a cultului plăcerii, arătând omului că finalitatea sa este, într-adevăr, regăsirea, dar nu numai a aproapelui pur și simplu, ci a aproapelui comun tuturor, care este Iisus Hristos. Și dacă femeia ta e chipul lui Iisus, atunci întreaga discuție despre egalitate capătă, în sfârșit, rezolvare.  Toate aceste lucruri le practică societățile din cele mai vechi timpuri, conștientizat sau mai puțin, „producând” femei și bărbați, prin ritualuri de inițiere în familie (cei șapte ani de acasă sunt vitali), școală (rolul profesorului este de autoritate cu dragoste), armată (transformă feciorul în bărbat), relația avunculară și nu numai (prin care fetele în special învață „cum se ține casa”). 

La romani - climaxul omului care gândește fără Dumnezeu, singur, pentru că zeii, după cum știm, sunt niște neputințe idolatrizate, bărbatul, când nu era militar - deci apărător de-a dreptul al cetății, era pater - tatăl familiei cu puteri absolute (deținătorul puterii de organizare, juridice etc.). El este izvorâtorul de drept al proprietății, ca azi, cu o singură condiție, să aibă copii cu muierea (femeie - lat.) sa, cu femeia cu care s-a căsătorit. Acest principiu de drept este baza întregii noastre ordini de drept,  inclusiv azi. Și am mai moștenit ceva: Patria, care decurge din vechea concepție romană „patria potestas” (dreptul tatălui, singurul care are drept de viață și de moarte în familie, singurul cu drepturi juridice până acum un secol).  Ce puteri avea/are însă femeia? Pentru romani, femeia devenită mamă este însăși materia, este totul care există. În epoca romană, deși drepturile legale ale soțului erau absolute, femeia se putea implica politic - matroana, fiind gardianul memoriei familiei, respectiv al statului, funcție de nivelul de implicare social-politică.  Putea desfășura combinații politice independent, după cum își urma îndeaproape soțul, inclusiv în moarte, dacă acesta avea de suferit vreo pedeapsă politică. Pater familias este un prim model al masculinității. Fără modelul tatălui ordinea se descompune. Spre zilele noastre, filosofia românească privește feminitatea ca devenirea însăși (Noica: devenirea întru devenire mai exact).  Este lumea. 

Creștinismul, cum am văzut, a revoluționat această cunoaștere, mutând scopul vieții spre mântuire, împreunarea fiind cale spre sfințire. Erosul antic este mutat dinspre energia tulburătoare și perturbatoare spre etajul purificării sufletești: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios.” (Sf. Ap. Pavel, Întâia Epistolă către Corinteni, 14).  Bărbatul credincios apărător al cetății (femeii și statului) este cavalerul. 

Așa au apărut modelele consacrate ale masculinității și feminității: cultul cavalerului (domnul) și cultul doamnei (prin Sf. Fecioară).  Ca să fii domn, trebuie să ai o dublă extracție: creștină și nobilă - să fii luptător pentru Hristos și să te poți înfrâna (să îți poți gestiona dorințele, nemăsuratele puteri care trec prin tine:  „Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său./Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. /Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.” Sf. Ap. Pavel, Întâia epistolă către Corinteni, 7). La români, personajul este întrupat în domnitor/rege,  până astăzi. Ca să învețe să fie „domni”, copilandri aveau a lua drept model pe „Făt frumos”, care-i învăța despre dreptate, putere, onoare. Românii au și astăzi o nostalgie a regelui-domnitor, pe care nefericiții o interpretează ca „paternalism” - un soi de dorință auto-masochistă de a fi dominat.  A domina în înseamnă a domni.  Doamna, cum am arătat și în altă parte, este, ca și în vechime, Zămislitoarea de lume, la creștini de Dumnezeu însuși. Primitoare, grădină, și, mai ales, pătimitoare, mamă. 

Odată reperul pierdut, astăzi, prin manelizarea modelelor, înregistrăm cocalarizarea băieților care apucă  pe drumul lui să fie  „bazați” (cu bani și „duri”), sau spre efeminarea lor rapidă. Și aici este alarma noastră.  

Astăzi

Feminitatea este natural devenire. Dar băieții nu mai trec prin ritualurile de inițiere. Nu mai fac armata. Cum va ști el să gestioneze vremuirea - ceea ce Noica numea devenirea întru devenire, principiu feminin? Vremea este ierarhia rosturilor, care are finalitate directă în ceea ce privește casa. Imaturitatea masculină nu este altceva decât inabilitatea de așezare în rost, și e mai mult decât inaptitudinea mereu-căutării sexuale a propriei mame în personajele feminine din jur. 

Dar lucrurile sunt mai complexe. Între timp fetele au renunțat să mai fie feminine. S-au rinocerizat: nu le mai pasă cum arată, și nici nu mai emană frumusețe. Frumosul nu este decât un semnal al binelui. Lumea nu mai caută să fie frumoasă (ne amintim că ele sunt lumea) și deci nu mai este bună.  Dezinteresate de maternitate, firesc nu mai caută nici frumusețea, nici pătimirea. Deci nu sunt mai sursă de ordine morală, de bine. 

Până acum, „știam” că dacă femeia este ordinea (casa), bărbatul  este factorul de ordine (principiul). Acum, fiecare este pentru sine. 

Abandonat de mamă și de școală în vâltoarea mistificatoarei pedagogii a confirmării personale, tânărul, în special băiatul, este singur. Nu mai știe drumul spre sine, el vrea doar să i se spună că e bun. Dar puterile care circulă prin el și pe lângă el au ritmul lor, au răbdarea lor. Și dacă băiatul nu intră în ritmul puterilor, va intra în disonanță cu acestea, se va îneca în oceanul însigurării și al depresiei.  El nu va fi un ins asumat. Și deci, nu va putea fi mai mult decât un executant bun de dresat. Dar dresajul elimină conștiința. 

Întrebarea care ne-o punem este aceasta: tolerează natura, Cosmosul, limitarea omului la dresaj?  Un om neinteresat de cunoaștere, care reacționează doar la stimuli ideologici, la prescriptori, care are repulsie față de cultură (nu are respectul strămoșilor), și față de sine? Știm că Dumnezeu nu (pilda talanților). 

Cei mai afectați sunt, cum scriam, băieții. Pentru că ritualurile lor sunt mai îndelungate și mai grele. Iar instanțele responsabile de educația lor au dezertat de la misiunea ce le revine: statul răpește aproape total copilăria prin învățământul obligatoriu de la 3 ani, mamele și-au abandonat copiii asumându-și rolul masculin al „egalității în câmpul muncii” și tot rolul masculin al satisfacției sexuale, în timp ce rolul masculin al tatălui este țintă predilectă a propagandei, dimpreună cu comunitatea, familia, credința. 

Condiția de a fi bărbat (și femeie) este să poți uni cele trei tipuri mari de iubire într-una singură: erosul, agape-ul, și filia și să le proiectezi ca bucurie a regăsirii în celălalt.  Atracția, devotamentul, respectul și slujirea necondiționată. Nicio entitate nu se mai ocupă astăzi de transmiterea acestor virtuți sufletești. Masculinitatea înseamnă, întâi de toate, un model total de personalitate, având ca piloni valorile enunțate. Ecologismul nu este suficient, dimpotrivă, efeminează masculinitatea. 

Inventăm termeni precum cel de „reziliență” pentru a discuta despre rezistența geopolitică a societăților. Dar am omis să discutăm despre puterea sufletească a societăților, fără de care nu există nicio rezistență. Iar puterea sufletească înseamnă, în primul rând, bărbăție. 

După ce vom fi stopat dispariția masculinității, abia atunci putem începe a urca „Treptele bucuriei” (Bernea), poate cea mai frumoasă provocare a umanității laice - aceea a bărbatului de a fi împreună cu femeia lui: 

„Există aici, în lumea noastră, între bărbat şi femeie, o permanentă stare de tensiune care se manifestă în infinite chipuri, unele luminoase, altele sumbre, unele echilibrate … Putere complexă şi misterioasă, dragostea omului pentru femeia lui este, de cele mai multe ori, un impas …

Cei [mai] mulţi dintre oameni văd … în femeia lor o existenţă de o calitate inferioară, o făptură care poate fi şi poate să nu fie. Atunci când o caută, o vor ca pe o posesiune şi o exploatează ca pe un bun propriu, ceea ce face să-i stingă personalitatea. Cei mai mulţi dintre oameni iubesc femeia pentru ei, nu pentru ea, şi o consumă, nu o cultivă.” (Bernea, „Treptele bucuriei”, p.78).