Problema legitimității politice

Ion Brătianu, primul ministru liberal, întemeietor al României Mari.

În ultima vreme se pune tot mai problema relației dintre loialitatea față de lider, loialitatea față de partid și loialitatea față de idee (cauză). Vom arăta că dacă vrem să avem organizații puternice, acestea trebuie să fie întemeiate pe asumarea cauzei, nu pe loialitatea față de o persoană. Ideea („cauza”) dă forma, nu invers, arată Platon („eidos” - „ideea”). Liderul trebuie să fie cel mai dedicat pentru a inspira și pe ceilalți în urmărirea aceleiași cauze. Ideea, mai exact idealul este singura formulă energetică responsabilă de agregarea pe termen lung a grupurilor, liderul doar facilitează, fiind cel mai bun slujitor al binelui. 

Pe rând, vom discuta succint despre loialitate, legitimitate, partid și societate. 

Loialitatea reprezintă ansamblul comportamentelor unei persoane care înțelege să nu părăsească o organizație, un lider, o idee, oricât de greu i-ar fi. Cu alte cuvinte, opusul sociologic al loialității este părăsirea, trădarea fiind o formă de părăsire imorală. Un ins rămâne loial acestora, argumentează economiștii, atâta vreme cât costurile rămânerii sunt mai mici decât cele ale părăsirii. În general, arată Hirschman, calitatea organizației este dată de numărul de persoane loiale. Deci calitatea organizației poate fi foarte proastă, dacă aspirațiile celor „loiali” sunt mici! Sau foarte bună dacă aspirațiile acestora sunt ridicate. Trebuie să facem distincția dintre loialitate și dependență. Aici ingredientul cheie este echilibrul dintre asumare și frică. Asumarea înseamnă sacrificiul pentru ceva mai important decât persoana ta. Asumarea este cea mai înaltă formă de responsabilitate. Dincolo de ea se află sacrificiul și martiriul, jertfa. Spre punctul zero al axei rarefiate a jertfei este dependența personală, care se reazemă pe frica de a nu rămâne fără diverse – slujbă, beneficii, imagine personală etc. Dependența este cea mai slabă formă de loialitate, pentru că se cumpără. Când ordinea și administrația, instituțiile, organizațiile, sunt întemeiate pe dependența personală, pe loialitatea față de șef, vorbim de societăți înapoiate, prebendiale (prebenda este recompensa materială dată de șef slujbașului său). Cum apare înapoierea socială în virtutea acestei loialități slabe, degradate? Prin eliminarea competenței. Când ponderea celor care se pricep la „combinații”, la satisfacerea orgoliului șefului este semnificativ mai mare decât a celor care știu cum se face treabă, atunci instituțiile devin disfuncționale iar țara rămâne în urmă.  

În societățile dezvoltate, principiul conducerii societății se mută dinspre cumpărarea favorurilor spre ierarhia întemeiată pe competență. 

Autoritatea sprijinită pe loialitatea personală doar pare că și-a asigurat liniștea, pentru că, repetăm, persoanele dependente sunt, adesea, de vânzare. 

Autoritatea întemeiată pe ierarhia competențelor admite că cea mai înaltă competență este dedicarea unei cauze, și în virtutea acesteia face treaba bine,  profesional. De aceea paradoxul pe care prea puțini îl înțelegem: cu cât ești mai bun profesionist, cu atât ești mai idealist, pentru că treaba bine făcută se face în raport cu un sistem de valori (idealuri - idee). Stabilitatea în aceste societăți este o dinamică constantă și se numește continua selecție a elitelor: cei mai buni urcă, ceilalți se plasează la locul lor, pe baza meritului. În societățile prebendiale, stabilitatea înseamnă osificare, încremenire, descurajarea inițiativei, iar soluția este, adesea, mazilirea liderului, revolta maselor.  Selecția loialitatea față de idee, în cazul nostru bunul mers al organizației, al statului etc. 

Adevărat, cele două structurare a puterii  – întemeiate pe loialitatea personală și pe ierarhia competențelor se întrepătrund dintotdeauna, diferența o face preponderența unei în fața alteia. Imperiul otoman, Imperiul țarist, au fost tarate de așezarea ierarhiilor lor interne pe o rețea extinsă de loialități personale, care n-au rezistat în fața capitalismului occidental rațional, întemeiat pe ierarhia competențelor, a diviziunii profesionale a muncii. 

Legitimitatea. Ca și loialitatea, legitimitatea este o componentă a puterii. Puterea – capacitatea unui agent de a-și impune voința, are mai multe componente: voința, determinarea de a o impune, loialitatea, legitimitatea. Legitimitatea răspunde la întrebarea: pe ce se bazează ascultarea de cel cu putere? Max Weber, întemeietor al sociologiei ca știință modernă, arăta că aceasta poate să fie bazată pe rațiune, pe tradiție sau pe carismă. 

Legitimitatea întemeiată pe rațiune se mai numește și „legală”, având ca sursă credința ca nimeni nu e mai presus de un sistem de reguli abstracte asupra cărora membri organizației/societății au căzut de acord (218), cea bazată pe pe tradiție decurge din prestigiul, sanctitatea unor reguli foarte vechi (226), în timp ce legitimitatea întemeiată pe carismă are ca resursă calitățile extraordinare de atracție ale personalității (241) care deține sau care dorește să dețină puterea. Orice lider are nevoie și de carismă pentru a conduce, și aceasta este o componentă personală a autorității. Convingerea maselor, fără de care nu este posibilă conducerea lor, altfel decât prin frică, depinde în mare măsură de carisma liderului. Aceasta este componenta personalizantă a actului de conducere care, în anumite situații, poate genera ea însăși dependență, atunci când suspendă rațiunea (când masele sunt „vrăjite”).  

Legitimitatea partidului? Secundară, intră la categoria legitimitatea organizațiilor care au rostul de a îndeplini o funcție – în cazul acesta de reprezentare a intereselor celor care au intrat în el, deci e limitată, și supusă legii de fier a oligarhiei a lui Michels: „Majoritatea ființelor omenești, [se află] în condiția unei tutelări permanente, sunt predestinate printr-o necesitate tragică de a se supune dominației unei mici minorități, și trebuie să se mulțumească cu a fi baza unei oligarhii.... Nu este nicio contradicție de esență între faptul că istoria este înregistrarea luptei de clase care invariabil culminează cu crearea unor noi oligarhii care se unesc cu cele vechi.” (Michels, p.390)

Partidul, deci, nu poate fi un garant eficient al legitimității. E îndreptățit, dar nu reprezentativ național, pentru că are interese partizane. Dar liderul de partid, dacă vrea să conducă o Țară, trebuie să își asume interesul național, ideea națională. Legitimitatea națională a unui lider este dată, în primul rând,  de măsura în care aderă la valorile naționale. Acesta este paradoxul liderului politic în democrație: provine dintr-un partid, reprezintă interese partizane, dar pentru a guverna, va trebui să își asume interese naționale. 

Ceea ce face legătura dintre legitimitatea liderului partidului, propriul partid și popor este utilitatea liderului în raport cu idealul național. Putem avea un lider de partid legitim, dar inutil idealului național. Insuficient apreciat în propriul partid, dar bun pentru Țară. 

Putem avea lideri de două ori fără legitimitate: în propriul partid/sau cu legitimitate limitată și fără legitimitate populară, (cazul Bolojan, care conduce România fără să fie liderul PNL). Și putem avea lider de partid incontestabil care conduce România tot incontestabil (Brătianu între 1910-1927, în cinci mandate!). 

Epoca liderului legitim pentru partid, dar cu legitimitate populară parțială s-a încheiat în România postdecdembristă în 2019,  odată cu Liviu Dragnea, care a fost „depus” de interesele oculte („statul paralel”) după încercarea lui timidă de a lua măsuri în interes național în domeniul economic (Legea offshore, a resurselor din Marea Neagră). 

Liderul este deci, bun, dacă este util societății, prin urmărirea neobosită a interesului național, caz în care spunem că este are legitimitate politică reală, și care, în același timp, este capabil să mențină intact partidul din care provine ca mijloc al servirii interesului public, prin cultivarea ierarhiei competențelor. Un lider este bun când știe să cultive ierarhia competențelor și în interiorul partidului din care provine, și în societate. Atunci este cu adevărat util, are legitimitate, iar loialitățile pe care le cultivă nu sunt atât personale cât închinate interesului public. Atunci partidul din care provine va fi și el puternic. 

Referințe

Robert Michels,  Political Parties. A Sociological Study of the Oligarchical Tendencies of Modern Democracy, Heart’s International Library Co., 1915, p.390

Max Weber, Economy and Society. An outline of Interpretative Sociology, Bedminster Press, 3 vols, 1968, vol. I, p.215. 

Digi24, 6 dec. 2016, Care a fost prezența la vot la alegerile parlamentare din 2016 și ce rezultate au obținut partidele, 

https://www.digi24.ro/fara-categorie/care-a-fost-prezenta-la-vot-la-alegerile-parlamentare-din-2016-si-ce-rezultate-au-obtinut-partidele-1412232