Este teza sincronistă o doctrină de dezvoltare?

    Modernizarea României – un proces vital, nu o alegere, element constitutiv supraviețuirii societății românești, dimpreună cu apariția statului modern românesc, nu a fost lipsită de peripeții. Și cea mai importantă a fost paradigma sincronistă a lui Lovinescu, apărută atât ca o constatare mioapă a etapei eroice a modernizării ca occidentalizare în secolul al XIX, cât și ca orientare insuficient fundamentată a tipului de progres pe care România ar trebui să-l urmeze în sec. XX. 

    Teza sincronistă se explică prin mecanismele reactive ale psihismului unui grup social aparte, numit de Toynbee intelighentsia: „o clasă de agenți de legătură care au învățat meșteșugul civilizației ce urmează să fie adaptată”. Să nu uităm, însă, că la Toynbee, intelighentsia este resentimentară, e veșnic în opoziție cu poporul din care provine, care e „prea înapoiat”, și „model” – care e mereu „prea sus”. 

    Pe de altă parte, teza/tezele sincroniste – un ansamblu de enunțuri pe care Pareto le-ar integra în zona raționamentelor „non-logice” , cu mari carențe în întemeiere. Performanța acestor enunțuri este că s-au substituit fenomenului natural al aculturației (al civilizării unui popor rămas în urmă de către unul mai avansat – cazul romanizării) devenind factor de presiune politico-ideologică. Din acest punct de vedere, tezele lui Lovinescu, de condamnare fără rest ale unui parcurs cultural, țin mai degrabă de mentalitatea totemică, cum arată Noica, a lui Unu imperativ multiplicat sub imperiul sancțiunii, decât de mentalitatea Europei civilizate la care aspiră, axată pe Unul multiplu, care se distribuie fără să se împartă, Europa egalității popoarelor . Semnificativ este faptul că lucrarea lui Noica,  care ar trebui să reprezinte pentru contemporanii mai puțin familiarizați cu răspunsurile începutului de secol XX la adresa sincronismului sfârșitul carierei tezelor lovinesciene, se numește „Modelul cultural european” – întocmai subiectul „Istoriei civilizației române” de Lovinescu. 

    Pe scurt: teza sincronistă, fiind reducționistă, se află în opoziție cu: 

1.mecanismele social-psihologice ale evoluției colective, pe care le reduce la un proces individual, și acesta serios limitat la imitație. 

2.Cu imperativele creșterii firești, care presupun organicitate și creștere cumulativă. 

3.Problemele reale ale comunității, pe care o consideră țintă a modernizării, iar nu beneficiar al acesteia. Binele este de sus în jos, iar costurile uriașe, precum neoiobăgia, corupția, pătura superpusă nu se văd sau sunt considerate „naturale”.

4.Posibilitățile modernizării, care nu se reduce la o singură cale și aceasta înseamnă occidentalizare, în condițiile în care cultura și civilizația europeană are în ea însăși mai multe modele. Desigur, există un „model cultural european” identificat de Noica în cartea cu același titlu, dar Istoria civilizației române de Lovinescu este departe de asemenea subtilități, fiind mai degrabă o colecție de diatribe ideologice decât de rafinamente explicative, cu atât mai puțin antropologice și sociologice. 

Cu toate acestea, tezele lovinesciene sunt actuale pentru că: 

1.Lovinescu observă corect modernitatea ca factor de nivelare al societăților. 

2.Însușirea lor de către intelighentsia de la noi încă ne marchează: astăzi, teza sincronistă a căpătat valențe maoiste, cine se depărtează de la ele fiind considerat dușman al societății, al Occidentului, eventual putinist dacă nu cel puțin „naționalist” – o brută cu capul în sac. 

3.Reprezintă un mod de a gândi lumea nu doar dinspre periferie spre centrul sistemului, dar și dinspre centru spre periferie: avem în vedere democratizarea cu forța, mai ales în raport cu un singur model, asumată de instituțiile și elitele unor mari puteri, lucru care a generat reacții locale puternice, războaie interminabile, în special în Orient. Efectul cel mai cunoscut, spun unii analiști, este apariția BRICS și începutul dedolarizării acestei părți de lume. 

4.Sunt deci, parte a problemei ordinii mondiale de astăzi și trebuie, deci, tratate cu toată seriozitatea.

    Nu aș pune în opoziție sincronismul cu protocronismul, nici nu e nevoie, iată, să ajungem până acolo, ci cu direcțiile autohtonizării cunoașterii – ale dezvoltării ei organice: