A nimerit-o cumva și Schleiermacher când a postulat sentimentul de dependenţă ca fiind așezat la temelia atașamentului religios față de o ființă superioară. Mă rog, el țintea departe, prea departe pentru unii, dar asta e o altă poveste.

În cazul creștinilor, dependența de Dumnezeu, de lucrarea harului Său, de însoțirea Duhului care duce la rodire, de fiecare cuvânt care vine din gura Sa ș.a.m.d. este atât de evidentă încât, în omniprezența ei discretă, nici nu pare să aibă nevoie de fixarea ei în mințile credincioșilor prin cateheze, predici, cărți și alte mijloace specifice. Plutește în aer diafan și esențial. Într-un mod ce nu se poate explica, fiecare creștin își recunoaște nevoia de călăuzire, de însoțire, de veghere, de sfătuire, de corectare venite de sus.

Numai că, și în acest caz, intrăm într-o școală a lui Dumnezeu. Ca-n viață, mulți o încep, nu toți o absolvă. De pildă, credem că depindem de Dummezeu pentru că El e mare și Atotputernic și Atotștiutor, izvorul inepuizabilelor resurse duhovnicești, iar noi suntem mici. Întocmai ca dependența copilului mic și neajutorat de părinții săi. E un bun început.

Dar unul dintre examenele care se aporpie negreșit este acela în care ești invitat să depinzi de Dumnezeu și acolo unde ai putea să te descurci singur. Eu așa înțeleg acele cuvinte ale Apostolului Pavel, în care ne momește printr-un silogism ușor șchiop să pășim într-o realitate nebănuită a biruinței împotriva ispitei.

Nu mă îndoiesc nici pentru o secundă de faptul că noi, oamenii, suntem capabili uneori să împlinim lucruri mărețe: castele, simfonii, fresce, poeme, spitale, grădini, partide de șah minunate, acte de iubire cum nu se pot spune. Nu mă îndoiesc nici de faptul că Dumnezeu se bucură să ne ofere libertate în creație și în meșterit, că nu cere drepturi de autor, că nu vrea să ne țină o viață întreagă creionul în mână, ci ne îndeamnă să punem în negoț ceea ce au învățat mânuțele noastre, spre bucuria multora.

Tocmai aici e paradoxul dependenței de Dumnezeu, în această dialectică a căutării și eliberării. Noi îl căutăm și îl recunoaștem pe El în fiecare cărămidă, iar El ne găsește și ne recunoaște în fiecare pas al nostru pe care îl admiră, deopotrivă de departe, ca un părinte emoționat la un meci al copilului său, și de aproape, mai de aproape decât poate fi oricine de viața unui om.

Noi ne apropiem, dar El fuge, însă nu departe de noi, ci înăuntru, ca să nu contenim căutarea.

Cei ce depind de Domnul zboară cu El, nu sunt purtați pe aripile Lui. Dar aceasta este deja pentru absolvenți.