A nimerit-o cumva și Schleiermacher când a postulat sentimentul de dependenţă ca fiind așezat la temelia atașamentului religios față de o ființă superioară. Mă rog, el țintea departe, prea departe pentru unii, dar asta e o altă poveste.

În cazul creștinilor, dependența de Dumnezeu, de lucrarea harului Său, de însoțirea Duhului care duce la rodire, de fiecare cuvânt care vine din gura Sa ș.a.m.d. este atât de evidentă încât, în omniprezența ei discretă, nici nu pare să aibă nevoie de fixarea ei în mințile credincioșilor prin cateheze, predici, cărți și alte mijloace specifice. Plutește în aer diafan și esențial. Într-un mod ce nu se poate explica, fiecare creștin își recunoaște nevoia de călăuzire, de însoțire, de veghere, de sfătuire, de corectare venite de sus.

Numai că, și în acest caz, intrăm într-o școală a lui Dumnezeu. Ca-n viață, mulți o încep, nu toți o ...