Da, milă voiesc, nu împărțire pe clase: ăștia sunt așa, ceilalți sunt altfel. Inventate de Marx, clasele au devenit instrumentul prin care se recrutează mercenari pentru marile bătălii ale lumii. Dar la început nu a fost așa.

Aparent, pilda fariseului și a vameșului din Evanghelia lui Luca 18:9-14 justifică (încă) o împărțire a lumii în clase, ba încă una cu parfum de spiritualitate, dar nu citiți bine, licuricilor. Isus nu doar șochează prin această pildă, ci și testează reflexe, apucături rudimentare, una dintre ele fiind, o știe oricine, cea a categorisirii.

Căci orice vameș este, negreșit, și un fariseu de primă mână.

Dau un google pentru a avea la îndemână o referință textuală. Scriu „pilda fariseului si a vamesului”. Lista de răspunsuri furnizată de motorul de căutare îmi întoarce rostirea: în toate titlurile găsesc „Pilda vameșului și a fariseului”. Mă frec la ochi. Nu am scris bine? L-am pus pe fariseu primul, cu bună știință. Am și justificare biblică pentru asta. Căci Însuși Isus, enumerând protagoniștii (antagoniștii?) pildei, spune „unul era fariseu și altul vameș”. Nu invers.

Mai lipsea ca Google să îmi spună „Ați vrut să scrieți pilda vamesului si a fariseului” …

Aproape toate acestea sunt titluri de pagini web realizate de creștini.[1] Prin ele călcăm cu nonșalanță peste ordinea așternută chiar de Cel ce ne-a rostit pilda. E un semn minor, sunt de acord, însă unul care deja indică o poziționare, niște simțăminte bine cuibărite în inimi. Am stabilit deja ierarhiile, cine merită să fie menționat primul, cine este de lăsat la coadă. Iar primul este vameșul, băiatul bun din povestea asta. Ca el vrem să fim. Al doilea, fariseul, este cel băiatul cel rău. Îți mulțumim, Doamne, că nu suntem ca el.

De ce, totuși, se mai citește pilda asta prin biserici?

Căci este o pildă cu dedicație. Isus a rostit-o „pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi”. Ceilalți pot pleca acasă, nu li se adresează lor.

Dacă ar fi să predic din ea sau să o citesc într-o biserică le-aș spune-o deschis.

„Ceea ce urmează nu este pentru toată lumea. Îi rog, așadar, pe aceia dintre voi care nu vă încredeți în voi înșivă și care nu îi disprețuiți pe ceilalți să mergeți la casele voastre. Ne revedem săptămâna viitoare, când vom citi Ioan 3:16.”

Vă dați seama ce resorturi interioare deosebite ar trebui să se declanșeze în conștiința cuiva pentru a se ridica frumușel de pe băncuță ca să plece acasă?

Dar asta este nimic. În timp ce unii credincioși părăsesc încăperea, justificat, având în vedere că pilda nu e pentru ei, ne mai rămâne un abis de înfruntat. Vă dați seama ce resorturi interioare deosebite ar trebui să se declanșeze în conștiința cuiva pentru a rămâne să asculte pilda aceea, care pentru el a fost rostită?

Poate că așa ceva nu se va întâmpla niciodată într-o biserică. Din păcate.

Dar cred că, pe neștiute și la un cu totul alt nivel al trăirii, acest lucru se întâmplă atunci când lecturăm pilda. În grandioasa încăpere ce găzduiește Biserica tuturor celor răscumpărați, din când în când o voce ca de amvon ne invită să ne autoevaluăm înainte de a da citire pildei, așa, ca să nu ne irosim vremea cu un mesaj ce nu ni se adresează, poate că avem ceva mai bun de făcut.

Ce vreau să sugerez este să fim puțin mai circumspecți cu identificările și relaționările astea. Dacă în pildă lucrurile sunt clare, fariseul și vameșul având identități bine precizate, ce nu pot trecute cu vederea din CV-urile lor, în privința noastră, a celor din auditoriu, nimic nu e sigur. Dimpotrivă, a-i deosebi pe farisei de vameși, în rândurile noastre, îmi pare o întreprindere pur și simplu irealizabilă, lipsită de utilitate. Însă tocmai aici e poanta.

Vă dați seama că, practic, în intervalul de timp scurs de la anunțarea audienței vizate și până la rostirea ultimelor cuvinte din pildă, oricine din auditoriu poate fi succesiv, pe nesimțite, de mai multe ori, când în postura fariesului, când a vameșului?

Te judeci pe tine. Not great, not terrible, vorba cuiva.[2] Nici nu apuci să încondeiezi o concluzie, că îți trece prin fața ochiului aproapele. Spiritualitatea pe care o arată te invită, prin comparație, la a te așeza în papucii cuiva. Dar tu șii că nu e bine să judeci, așa că te repliezi. Dar acum … tu nu ești ca alții, iar dacă știi acest lucru, ispita-i gata. Să nu disperăm. Poate că dacă insiști mai mult pe slăbiciunea din viața ta înaintea Domnului reușești să scapi umil. Și poate că la sfârșit (sic!) ajungi și să mulțumești că nu te bizui pe forțele tale …

Pilda fariseului și a vameșului este narațiunea cu cele mai mult plot twist-uri din câte s-au rostit vreodată. Nu știi ce te pândește din spatele fiecărui cuvințel. Ce păcat că, adesea, seduși fiind de ispita împărțelii lumii în smintiți și în mișei, ratăm această călătorie fascinantă și înfricoșătoare! Nici un Hitchcook, Spielberg sau Nolan nu au fost în stare să creeze atât de mult suspans în filmele lor.

Astfel, nu prea mai contează ce ești acum, fariseu sau vameș, ci dacă poți cumva (nu vă spun acuma cum) să să ajungi să te bați cu pumnii în piept mulțumind lui Dumnezeu că numai datorită iubirii și milei Sale nu mai ești cum ai fost odinioară.

Oare cum se va încheia pilda asta pentru mine?

Nu am văzut încă tot filmul, așa că rămâne să vi-l povestesc altădată.

[1] Acest aspect este valabil doar pentru paginile web în limba română. În engleză lucrurile sunt rânduite ca la carte.

[2] Dyatlov în Chernobyl (2019)