Ziceți-mi o vorbă de duh care să surprindă mai cu grație în acuratețea sa eternul și fascinantul destinul mioritic: auzi colo, din rahat să iasă bici. Este visul românului verde, să facă lucrurile în doru` lelii, să se eschiveze de la a pune mâna la treabă, să-și bată joc de viață, de principii, de valori, de oameni și de tot ce mișcă-n țara asta, dar cumva, nimeni nu știe cum, să iasă câte o minune din asta care să-L mire până și pe Dumnezeu.

Așa am pușcat cu brio cam totul de prin 90` încoace: tranziția, democrația (aici am venit cu acel upgrade de „originală”, cu care i-am ras pe americani), privatizarea, războaiele din vecini (frați ne-am făcut și cu sârbii și cu bosniecii), crizele de tot felul, pandemia cu resticțiile ei minunate, vaccinarea … Ceea ce se întâmplă acum în sport reflectă același excepționalism românesc în plin avânt, îmbrăcat în rezonanțe profund patriotice (se cântă imnul, ...