Uneori marii cineaști au fost asemănați cu poeții; s-a vorbit și despre poezie cinematografică (de pildă, în cazul lui Tarkovski abundă aceste sugestii poetice). Cred că acest lucru este, dacă este să fim riguroși, nepotrivit. Putem mai bine de atât.

Căci în astfel de filme gândul cinematografic – ideea, mai precis – se dezbracă de logos, devenind senzație pură, trăire inexprimabilă. Cele mai frumoase filme nu se povestesc. Cele mai profunde scene de film, care mi-au marcat existența în moduri cu totul nebănuite, sunt ferecate în mintea-mi, nu vi le pot transmite. Chiar dacă v-aș facilita vizionarea lor, este puțin probabil ca voi să simțiți la fel. Fiecare cu ale sale.

Pe cât de alunecoase sunt hermeneuticile textuale, în Biserică, în policită ori aiurea, pe cu mult mai mult de atât sunt de necuprins în diversitatea lor cele ale simbolurilor transmise în forma lor pură, nerostită, prin artă.

Dar nu mulți stăpânesc acest meșteșug.

De aceea, cred că perfecțiunea discursului cinematografic nu are corespondent în genul literal liric, ci în muzică. Căci muzica ne duce dincolo de cuvinte, transpunând mundanul într-o cu totul altă realitate, una pe care, pentru a o cunoaște și gândi, omul nu are nevoie de cuvinte.

Gândul de nerostit, cuibărit în experiența fiecăruia dintre noi ca senzație care înseamnă ceva, pentru că aprins rădăcini într-un pământ al minții deja fertil, plin de amintiri, de reprezentări, de vise – ei bine, de la el începe arta, fie că este vorba de acel Adagio de Bach, fie de acea piuliță din Călăuza, fie de minuantul tablou al lui Rembrandt.

Singura șansă onestă a fimului de a se debarasa de ideologic este aceea de a renunța la a ne transmite gânduri și idei prin cuvinte. Căci orice ideologie se hrănește din cuvinte, nu are nevoie de altceva pentru a-și întrona metastaza în toate cele ale buneio cumpăniri.