Uneori marii cineaști au fost asemănați cu poeții; s-a vorbit și despre poezie cinematografică (de pildă, în cazul lui Tarkovski abundă aceste sugestii poetice). Cred că acest lucru este, dacă este să fim riguroși, nepotrivit. Putem mai bine de atât.

Căci în astfel de filme gândul cinematografic – ideea, mai precis – se dezbracă de logos, devenind senzație pură, trăire inexprimabilă. Cele mai frumoase filme nu se povestesc. Cele mai profunde scene de film, care mi-au marcat existența în moduri cu totul nebănuite, sunt ferecate în mintea-mi, nu vi le pot transmite. Chiar dacă v-aș facilita vizionarea lor, este puțin probabil ca voi să simțiți la fel. Fiecare cu ale sale.

Pe cât de alunecoase sunt hermeneuticile textuale, în Biserică, în policită ori aiurea, pe cu mult mai mult de atât sunt de necuprins în diversitatea lor cele ale simb...