Privită ea însăși ca o călătorie, devenirea nu poate ajunge niciodată cu adevărat la o destinație în această viață, căci întotdeauna – pentru cel ce mai face încă umbră acestui pământ – mai există ceva de făcut, de gândit, de căutat, de înțeles sau de descoperit vederii celorlalți. E un alt mod de a zbura, unul ce nu poate fi evidențiat pe coordonate spațio-temporale obișnuite. Părem că stăm pe loc, înrădăcinați asemeni unor copaci în pământul pe care noi înșine ni-l pregătim pentru a ne găzdui viețuirea, dar cei ce privesc cu atenție ne văd aripile. Iar în ce privește timpul, nu e vorba de cel ce curge pe lângă noi, ci de fiecare clipită pe care o smulgem, prin reflecție, prin interiorizare, prin permanenta veghere asupra fiecărui pas, efemerității. Cele de sus sunt cele ce cresc în noi sau, dacă vrei, cele prin care fiecare dintre noi crește în asemănare cu El. Căci El, Căpetenia desăvârșirii noastre, e și loc