Privit asemeni majorității „isme”-lor pe care le cunoaștem, ecumensimul poate fi perceput ca o idee între altele, una aparent bună și folositoare, însă cu siguranță mult gândită (sau „construită”, vor spune cei ce i se opun) de oameni ai bisericii, dintre cei de vază, care se adună în ocazii speciale (consilii) și care după ce studiază împreună diferite documente mai vechi sau mai noi, în activități numite îndeobște dialoguri, emit comunicate prin care afirmă o bază a unei posibile unități creștine.

Din păcate, această idee pare să ofere credincioșilor de rând destul de puține într-ale gândirii sau ale practicii. Roadele dialogurilor ecumenice se culeg cu greu; pe deoparte, ele nu sunt lesne de găsit, nici chiar cu ajutorul unui „google”, iar modul lor de prezentare este, în general, inaccesibil celor neinițiați în tainele reflecție teologice. Se scriu cărți de promovare a dialogului interconfesional, incomparabil mai puține decât cele despre, să zicem, căsătorie sau creșterea copiilor. Se mai întâmplă câte o vizită, mai publică cineva un articol, mai apar niște scântei … Ne e greu să mai distingem, în astfel de perioade, acea idee bună la care s-au gândit acei oameni atât de luminați (sau înșelători, depinde de unde e privită arena).

Despre ecumenism știm, în mare parte, că există undeva, acolo sus. Ne sfădim cu privire la el, dacă e „de bine” sau dacă e o lucrare a forțelor răului, dar asta fără să facem prea mare caz de concluziile consiliilor și dialogurilor celor din ligile superioare, ci bazându-ne tot pe materialul pe care îl are fiecare în dotare, Scriptura și, la nevoie, literatura creștină mai veche sau de dată mai recentă. Cuvântul ecumenic (sau „ecumenist”) primește în astfel de gâlceve întrebuințări la care un pionier al mișcării, precum Contele de Zizendorf, nici n-ar fi visat măcar; uneori ele ne amintesc de felul în care cuvinte precum „burgheji” sau „chiaburi” erau folosite la noi prin anii 50 pentru a-i desemna pe cei ce nu meritau să fie numiți „tovarăși”.

Această realitate, cred eu, se suprapune unei alteia, ce ține de o carență în plan simbolic. Deținem un arsenal simbolic robust pentru a predica Evanghelia, pentru a apăra modelul biblic de căsătorie, pentru a funcționa ca biserică, pentru a ne educa odraslele despre toate cele al firii (duhovnicești, desigur!), dar în ce privește unitatea creștină depășim cu greu un orizont dogmatic alcătuit în special din imperative extrase din diverse pasaje biblice. Uneori, destul de timid, este folosită paradigma familiei.

Mai degrabă, cred eu, prevalează recursul, rareori subtil, la o conduită morală ecumenică, alături de indicatoarele comportamentale aferente. „Eu sunt ecumenic, am chiar și prieteni din cutare confesiune.” Sau: „Cutare este ecumenic, nu e încuiat …” Sau, favorita mea: „Am fost odată într-o biserică de-a voastră. Mi-a plăcut.”. Tot la acest capitol, merită menționate și gesturi adesea stângace de asimilare a unui comportament aparținând altui spațiu confesional, cum ar fi semnul crucii făcut de un protestant într-o biserică ortodoxă sau recenziile condescendente realizate asupra unor lucrări de specialitate culese din ograda vecină (au și ei cărți bune, deh …).

Suntem, cred eu, doar la suprafața problemei. Atât timp cât ecumenismul nu va depăși condiția căldicică de haină asortată pentru îmbrăcarea credinței creștine de la început de mileniu trei, într-un mediu ideologic perceput ca fiind din ce în ce mai ostil, cred că această povară, pe care sunt nevoit să recunosc că nu o pot aprecia încă în amploarea ei, va continua să greveze asupra intențiilor altfel onorabile ce îl animă, dar și asupra roadelor așteptate.

Sau, într-o formulare mai directă, până nu ne arde ca o necesitate a trăirii duhovnicești, el nu va fi altceva decât ce sunt și toate celelalte idei vremelnice ale veacului. Un instrument ideologic, unul nu foarte folositor.

Până nu vom simți dorul după cei născuți din același Duh, ecumenismul nostru va avea aceeași putere de convingere precum cea a discursurilor Tovarășului asupra neamului românesc: le-am auzit, le-am aplaudat, dar apoi am stins televizoarele și tot după cum ne-a tras urechea ne-am văzut de ale noastre în acea lume minunată. Alt text, aceeași piesă. Sau, mai pe limba mea, alt film, dar aceeași lume mântuită de obsesiile altora, neapărat din afara ei.