Mereu am zis despre mine ca sunt un om adaptabil. Ca pot trai oricum sicapot invata din fiecare lege a universului cate ceva, fie ca imi place, fie ca nu. Chiar si atunci cand au intervenit tot felul de schimbari in timpul si in viata mea, m-am mobilizat si, chinuit sau nu, am facut pasi inainte,indiferent ce insemna “inainte” in fiecare moment. Am invatat sa vorbesc toate limbile pe care le-am auzit: a prieteniei, a iubirii, a dispretului, a ignorantei, a dreptatii, a tolerantei, a saraciei, a maturitatii, a bucuriei, a copilariei, a muncii, a familiei, a durerii, a tristetii, a deznadejdii. Si astea sunt doar cateva dintre cele atatea limbi pe care mi-as fi dorit sa le pot vorbi in asta viata. De curand, mai precis de o saptamana, am descoperit o noua limba: aceea a respectului si a afectiunii neconditionate. Si cand te gandesti ca eu credeam ca doar animalele sunt capabile de asa ceva! Si cel mult, parintii…

Mi-a luat ceva vreme sa pun in scris aceste simtaminte si asta pentru ca nu e ceva usor sau ceva despre care as fi stiut sa vorbesc cu atata determinare, intelepciune sau discernamant, ca acum. In toate drumurile mele, caci eu cred ca sunt definitia drumului, sub orice forma se arata el, am descoperit oameni diversi; despre unii am scris, despre unii scriu, pe unii i-am iubit, pe altii i-am pastrat in memorie si din cand in cand ii mai scot la o cafea. Despre unii cred ca sunt legata pe viata,iar despre altii cred ca ne-a fost dat sa ne intalnim in sensul giratoriu si in functie de cine avea prioritate, asa s-a si sfarsit “relatia” dintre noi.

Despre unii oameni pe care i-am intalnit de curand as vrea sa spun aici, astazi si asta pentru ca in lumea asta mare, din care noi ne aratam fix ca niste fire de iarba, sunt intalniri pe care nici macar nu le visezi, dar care sunt menite sa schimbe sensul acelor de ceasornic. Intalnirea de care vorbesc aici este cea cu batranetea. Acea batranete pe care nu stiu daca as vrea sa o traiesc, sau daca vreau sa o traiesc la maniera asta, insa stiu ca daca ne este scris, tot acolo vom ajunge. Cu toate ca sunt un om mai singuratic, in permanenta, tacit sau nu, am cautat compania oamenilor, a animalelor si a florilor, sperand ca voi invata din limba fiecareia macar cateva cuvinte si in momente in care cred ca ploua doar pe strada mea, sa pot sa vorbesc cu o lalea, sa mangai un animalut pe crestet sau sa aud cateva vorbe care sa-mi fie umbrela.

Incep sincer sa cred ca “umbrela” mea nu mai e de mult un obiect, ci a devenit in timp o metafora; asta am inteles-o dupa ce am auzit atatea voci vorbind despre ea in fel si chip. Unii au apostrofat-o, altii au gasit in ea un prieten de nadejde, unii au imbratisat-o iar altii au aruncat-o, uitand sau prefacandu-se ca au uitat de ea. Am auzit atatea vorbe frumoase si atatea care m-au facut sa cred ca in nimicnicia mea, ceea ce am creat e mai mult de o metafora, e un drum – nu unic, nuperfect, nu curat – pe care multi fie au mers, fie vor merge.

Umbrela de saptamana trecuta a vorbit despre oamenii cei mai dragi mie, acei oameni care vorbesc acum doar limba lui Dumnezeu si doar ei intre ei o inteleg. Despre bunici nu am contenit sa scriu vreodata si probabil nici nu o voi face. Insa despre bunicii care au deschis umbrela mea, acei bunici care isi traiesc batranetile intr-o lume neinchipuit de simpla si de complexa in acelasi timp, pot spune ca mi-au aratat si mi-au deschis o alta cale. Din vocile, din inimile si din zambetul lor fiecare cuvintel curgea ca dintr-o poveste; si pentru cateva ceasuri m-am vazut ca un copil pe genunchii lor ascultand povestile de odinioara si manganindu-ma pe crestet, cu convingerea ca niciun rau din lume nu se va lega de mine. Nici macar nu pot descrie toate acestea ca pe o emotie, caci cuvantul acesta este neincapator pentru ceea ce am trait si pentru ceea ce mi-au insuflat. Blandete, sinceritate, curaj, dar mai ales intelepciune.

Pe drumul de intoarcere, nu stiu cat am plans si am zambit, insa stiu cat de grele au fost gandurile si bataile inimii; nu sunt niste oameni neajutorati, nici pe departe. Mai degraba as spune ca noi, ceilalti suntem anosti, inchistati, torturati de tot felul de ganduri si de dorinte mai mult sau mai putin realiste, in timp ce ei, dragii de ei, traiesc intr-un univers atat de stramt si de linistit, incat ai crede ca viata chiar are si un revers al medaliei la un moment dat. Si nu ti-l ofera cat inca esti in putere, ci te lasa sa ajungi spre finalul cursei, aratandu-ti ca tot ceea ce te-a animat o viata intreaga, tot ceea ce te-a determinat sa muncesti ca un nebun, saalergi ca un disperat, toate, dar absolut toate ajung la un moment dat sa fie apa de ploaie. Si sa realizezi ca tot zbuciumul asta pe care il traim acum e nimic; ca peste 30 de ani va fi doar o amintire si nimic mai mult. M-am tot intrebat cum e sa traiesti fara nimeni in jur, fara familie, fara prieteni, fara copii si apoi am constientizat un adevar pe care cred ca il stim multi si il recunoastem putini: toti traim singuri, fara familie, fara prieteni, copii sau parinti. Chiar de ii vedem aproape in fiecare zi sau o data pe luna. E o minciuna sfruntata sa crezi si sa afirmi ca traiesti alaturi sau impreuna cu cineva, caci viata iti e data sa o traiesti de unul singur si cam atat. Ca te mai invarti si dai in stanga sau in dreapta peste unul sau peste altul, e cam alta poveste. Si ce daca te trezesti alaturi de cineva? Si ce daca mergi si mananci cu unul sau cu altul? In lumea ta, in viata ta, cand te vei uita in oglinda, te vei vedea doar pe tine si oricat m-ai blama pentru ceea ce spun aici, stii ca e adevarat. E mare lucru sa ne inconjuram de oameni. E si mai mare lucru sa ne traim tineretile, batranetile alaturi de cineva. Dar cred ca cel mai frumos si poate singurul care va ramane intr-un abis in care nu vom pasi niciodata, este sentimentul ca am trait frumos, ca am daruit, ca am imbratisat cand am avut ocazia si ca nu am aruncat niciodata la gunoi dragostea de parinti si de bunici. Oricate defecte ar avea, noi avem si mai multe. Si al’ mai greu dintre toate e sa nufiiubit ce trebuiaiubit.

Pentru bunicii mei din ceruri si pentru cei de pe pamant, pe care as vrea sa-i inchiriez atunci cand simt ca ma duc in gol,si de la care mi-as dori o imbratisare,as vrea ca viata sa nu setermine. Si pana sa ajung sa pot vorbi pe limba fiecaruia, sa nu uite ca undeva in lumea asta, o umbrela va ramane mereu deschisa.

Cu siguranta altundeva ploua…