N-am mai scris de mult. Nici nu am simtit ca puteam sa o fac. Uneori se cere sa mori cate putin, ca sa ai de unde renaste.

Ziua de azi nu este despre mine; de cele mai multe ori, in ultimii ani, zilele nu sunt despre mine. E si asta un fel de a trai; pentru si inspre ceilalti. Eroismele nu se vor plati niciodata, nici nu cred ca este loc in viata asta pentru asa ceva, cand noi de-abia daca putem trai ce ni se da. Nu stiu daca voi primi inapoi ceva din ce am dat, insa o certitudine am: timpul daruit nu se va intoarce niciodata. Sub nicio alta forma, sub niciun alt chip. Sa fie asta pierderea mea cea mai mare…caci pe restul le socotesc doar investitii proaste.

Astazi e despre tata. El nu va imbatrani niciodata. Nu are voie. E musai sa ramana asa cum eu il stiu de cand il stiu. Nu are voie sa lase timpul sa se astearna peste el si nici sa ii fure din energie, din dedicatie, din agitatia uneori dusa la extrem, din tot ce este el pe de-antregul.

Nimeni si nimic nu...