Vine o vreme în viață când simți că nu mai poți; când simți că oricât de mult ai încerca să înaintezi pe un teren nebătătorit, pe care ai încercat din răsputeri să îl aduci la standardul unui drum de cel puțin talie județeană, nu mai poți continua. Simți cum toate încercările tale de a-l netezi, de a-l asfalta nu vor duce nicăieri. Și asta pentru că pe drumul acela oricum nu circulă nimeni. Și tot ce ai face tu ar fi să îl scoți din circuitul agricol și să îl introduci în intravilan.

Am asfaltat atâtea drumuri în viața mea de până acum, cât nu are toată țara asta la un loc!!! Am dăruit atâția ani din viață doar încercând să construiesc, să rânduiesc, să aduc la o linie a supraviețuirii cele mai neînsemnate poteci, cele mai absconse, cele mai nepietruite sau cele mai noroioase. Ani, nu luni! Am căutat de fiecare dată cel mai bun constructor, cele mai bune materiale, chiar dacă asta m-a sărăcit și m-a epuizat de toate resursele pe care un om le poate poseda. Am făcut toate sacrificiile și compromisurile posibile și imposibile și asta din credința mea de neînfricat că acel drum TREBUIE și MERITĂ a fi unul pe care oricine să poată merge cel puțin în siguranță. Însă peste toate acestea am pus și pasiune, atâta pasiune și daruire, încât pot spune cu toata puterea și determinarea de care dau dovadă, că am reușit să le transform în cele mai minunate autostrăzi. De oriunde ai fi venit, în stanga și în dreapta, ai fi văzut lanuri de flori, locuințe, fântâni cu apă curată, copaci cu tot felul de fructe, bănci unde să poposești și unde să poți să îți tragi sufletul.

Cred că până acum am făcut mai mult decât a făcut în toți anii aceștia CNADNR-ul. Si nu a contat o secundă ca era vară sau iarnă. Că ploua sau că zăpada era spulberată în toate direcțiile. Că eram sfârșită, sleită de puteri sau sătulă. Nu a contat. Am desăvârșit orice lucrare cu o abnegație de neegalat.

Până acum.

Nu știu câte am dăruit omenirii, știu însă că toate chinurile mele vizibile și invizibile au fost date uitării. Sau, mai rău de atât, au fost transformate în lucrări ” de-a gata” pentru oricare alt trecător care a pășit pe fiecare șosea asfaltată, nivelată, marcată și curățată. Nici nu vreau să pomenesc despre șoselele în sine. Toate, fără excepție, au considerat că au ajuns la statutul pe care îl meritau, li se cuvenea. Și asta, pentru că cineva în lumea aceasta a avut răbdarea, dorința, încrederea și mai ales resursele, de a le transforma într-un lucru mareț.

Am obosit. Cred că am ajuns la momentul la care trebuie să spun: pas. Să nu mă mai intereseze. In definitiv nu sunt drumar de profesie, iar de aș fi, cred că primul drum pe care ar trebui să îl asfaltez este acela pe care eu însămi pășesc. Așa cum pot și cum am putut. Când mai greu, când mai ușor, când încălțată, când desculță.

Nu știu să fi existat prea mulți drumari care să fi vrut să ma ajute cu drumul meu. Sau dacă au vrut, au renunțat repede, justificându-se în fața mea că ” sunt o resursă scumpă” , că materialele pe care le socotesc necesare pentru drumul meu sunt prea scumpe sau prea greu de găsit! Mulți dintre ei fiind aceiași drumari care astăzi pășesc pe adevărate comori.

Poate că mai am resurse, poate că mai dispun de materiale de calitate și de putere de muncă. Dar nu mai vreau să depun muncă în folosul comunității. Cred că este timpul să se schimbe lucrurile. Și oamenii. Și prioritățile.

Insă câți oameni sunt dispuși să renunțe la confortul lor, la viața lor mai mult sau mai puțin minunată, la obiceiuri, la timpul lor, pentru a dărui, pentru a se băga la o construcție pe care nu sunt convinși că o pot finaliza?! Sau pur și simplu nu vor să investească niciun sfanț pentru a o transforma într-o adevărată capodoperă. Dacă ați gândit că asta este o întrebare la care aștept un răspuns, vă înșelați, căci în mintea mea știu deja ce urmează a fi spus – NIMENI.

Cred că azi pot spune cu tărie: până aici! Să știu că voi rămâne o potecă toată viața mea, una nepietruită, mocirloasă și tot nu mai sunt dispusă să cedez în fața niciunui așa-zis meștesugar ce s-ar da interesat de priveliște, de culoare, de anduranță și de miraj…

În definitiv, e musai ca peste ani să mai poată exista și drumuri despre care să ne amintim că datează dintr-o eră îndepărtată și care peste ani, să fie transformate în adevărate patrimonii. Și în istorie. Acea istorie despre care, înfricați sau nu, unii vor citi, iar alții vor suspina în momentele lor de stoicism, gândindu-se cât de mult și-ar fi dorit să poată transforma un drum de poveste, într-o adevărată poveste.

Păcat ca vremea poveștilor e demult apusă…