Sa tot fi trecut vreo saptamana de la prima noastra intalnire, cand, intr-un acces de nerabdare si furie am pus mana pe telefon, sa-l sun pe domnul V. (asa o sa-l intitulam de aici inainte) sa-l intreb in ce stadiu se situeaza cu problema mea. Are de gand sa ma ajute? Are de gand sa nu ma ajute? Orice ar fi, macar sa stiu.

Domnul V. este un tip extrem de ocupat de felul lui. Acum, nu stiu daca chiar asa stau lucrurile sau asta era ceea ce trebuia sa ajunga la urechile mele.

Mi-a raspuns la telefon cam sec, probabil deranjat de tonul meu tafnos si de sirul de intrebari pe care le aveam pregatite in maneca.

Nu avea, din cate mi-am dat seama destul de repede, un raspuns pentru mine sau vreun mesaj care sa fi aratat ca s-a chinuit intr-o oarecare masura sa caute o solutie. Ba dimpotriva, as putea spune ca exact aceeasi detasare il caracteriza si in acest moment.

Ma tot intrebam in sinea mea: “ce fel de om e asta? Tot unul dintr-aceia care bat moneda ca ar putea revolutiona omenirea, numai ca atunci cand chiar vine momenutul sa ceri ajutor, ori dispar in negura timpului, ori realizezi ca doar gura e de ei?

Domnul V. este un avocat renumit in protipendada bucuresteana. E un individ cult, cumva asezat in lumea lui, insa putin laudaros si destul de mandru de el.

Are critici bune in ceea ce priveste activitatea lui profesionala, solicitat in tot felul de procese, dorit de oameni cu bani sau de oameni cu foarte multi bani. Personal nu stiam mare lucru despre el, nici nu aveam de unde, nici nu cred ca ma interesa prea tare. In definitiv in viata mea se presupunea ca avea un scop bine definit, sau cel putin asa speram.

Dupa ce vizibil deranjat de telefonul meu, mi-a dat cele mai neinspirate raspunsuri, mi-a sugerat sa astept eu o veste de la el, altfel paream deranjanta. S-o creada el pe asta! Adica eu sa stau cu mainile in san, asteptand, Dumnezeu stie cat sau ce, pana s-o hotari (sau daca, nu stiu care e formularea corecta) sa faca ceva in ceea ce ma priveste?!

De felu-mi am tot felul de porniri, care mai de care mai nesanatoasa, atunci cand este vorba despre mine sau despre ceva ce mi-ar putea afecta linistea sau gandirea. Astfel incat, dupa ce l-am injurat bine – mi intai a trebuit sa-mi cer scuze ca il deranjez- m-am hotarat sa il las sa revina el. In afara de un mare consum nervos, nu aveam cu ce sa ma aleg, astfel ca Solutia salvatoare era indiferenta. M-am afundat in munca si am incercat sa ignor orice gand care-mi spunea ca nu am dat tocmai peste cine trebuie.

Mi-a lasat suficient timp sa gandesc sau mai degraba sa uit. Aproape vreo saptamana, pana cand s-a incumetat sa scrie primul mesaj. Din care nu reiesea ca ar avea vreun raspuns pentru mine, ci voia sa stie ce fac si daca nu am chef sa ies la o prajitura.

Cum incerc sa-mi stapanesc impulsurile calorice, cat sa nu ajung sa imi schimb toata garderoba si inca destul de repede, i-am spus ca nu am chef sa ies din casa, ma simt destul de obosita, iar prajitura nu era chiar ceea ce imi lipsea mie la ora aceea. A parut sa inteleaga, chiar nu parea deloc deranjat de lipsa mea de interes vis-à-vis de invitatia lui, astfel incat a continuat sa ma intrebe cum imi peterec weekendul. Niciun plan concret. Nici la mine. Nici la el.

Nu-mi starnise interesul in niciun fel. Putin cam prea pretentios pentru mine, prea ocupat sau prea interesat de persoana lui si oarecum convins ca nimeni nu-i poate rezista. Ghinion. Nu stiu ce convingeri ai, insa eu am unele si mai si! Cam multe experiente care nu au dus nicaieri, cam multe intrevederi fara subiect sau predicat, mult prea multe ore de discutii, fie la telefon, fie in intrevederi, prea multe promisiuni neonorate, laude care mai de care mai grozava, incat as putea zice, fara sa stau o clipa pe ganduri , ca tot ceea ce am intalnit in viata mea, pana acum cel putin, a fost o insiruire de Brad Pitt, George Clooney sau Keanu Reeves. In rest, ceilalti erau toti frizeri, zugravi sau agenti de circulatie (fara sa se inteleaga ca am ceva cu profesiile astea). Si din tot amalgamul acesta de printi si cersetori m-am ales cu buza umflata si cu un mare ulcer pe care il mai tratez martea si joia, in functie de cat de des imi amintesc ca mi-e rau si ca voi sfarsi poate si mai rau.

Pentru domnul V. mi-am promis ca n-o sa cultiv niciun fel de pasiune, ca nu trebuie sa afle sau sa stie prea multe despre mine, nu de alta dar fie m-ar gasi prea interesanta, fie prea putin interesanta. Ambele variante ar face grave ravagii in viata mea, astfel ca am gandit ca e mai bine sa refuz orice invitatie la prajitura, ceai, film sau mai stiu eu ce s-ar putea lasa cu nopti nedormite si alte alte.

Sa tot fi mai trecut vreo cateva zile, in care in afara de intrebari despre vreme, mancare, politica, vacante si alte lucruri total pe dinafara subiectului, V. nu a vrut sa imi dea nicio stire. Stiam ca avea cateva dosare in afara Bucurestiului si asta ar fi insemnat sa fie cateva zile pe drumuri, dar chiar si asa nu se justifica lipsa lui de interes catre chestiuni de business. M-am potolit si i-am raspuns cam la toate intrebarile; nu stiu daca astea mi-ar fi ajutat la proces sau nu, dar nu era neaparat in detrimental meu sa ii furnizez cam toate informatiile, de altfel de interes public. M-am gandit daca e bine sa par mai inteligenta decat sunt, formuland tot felul de raspunsuri dichisite, insa mi-am dat seama ca la un moment dat voi fi prinsa in capcana cuvintelor mele si de acolo nici dracu’ nu ma mai scoate.

Am decis sa raman mediocra, sau cel putin nu atat de interesanta pe cat probabil si-ar fi dorit sau ar fi intuit despre mine. Din cand in cand ma intorceam si eu catre el cu intrebari mai mult sau mai putin incomode, insa de fiecare data imi raspundea atat de sigur pe sine, incat as fi crezut ca avocatura este de fapt viata pe care o traieste. Si in definitiv, avocatul isi apara clientul, nu adevarul…

Deci, ce putea fi mai frumos decat sa am de-a face cu un individ despre care nu prea stiam niciodata cand minte sau cand spune adevarul?! Jocul lui putea sa se sfarseasca oricand si eu as fi ramas, a nu stiu cata oara, in afara subiectului si as fi dat din civil in penal intr-o secunda.

Incepusem sa cultiv o dependa de omul acesta. Desi il intalnisem de vreo cateva ori, mesajele lui erau cel mai de pret lucru pe care il aveam. Stia meserie. Incontestabil. Imi povestea cu mare lux de amanunte ceea ce facea si incepusem sa ma interesez de fiecare client sau dosar, daca s-a finalizat procesul sau daca mai avea infatisari.

O meserie pe care mi-am dorit-o dintodeauna. Ma fascina. Imi aminteam de vremurile cand eu insami as fi studiat dreptul, cand mi-ar fi placut sa fiu un pion in universul asta plin de conjuncturi nefavorabile care apar in viata oamenilor cu interese.

Si acum, cand ma gandesc cum imi zambeau ochii de fiecare data cand il intalneam sau cand imi povestea tot felul de lucruri, simt o tensiune pe sira spinarii si un tremor in mana dreapta.

Cine e el?

(va urma)