Vântul suflă încotro vrea și-i auzi vuietul, dar nu știi de unde vine și unde se duce.
Isus (sau Heisenberg, poate?)
Mă întreb dacă nu cumva este adevărat nu doar în științele bazate pe observație și experimentare, cum ar fi, de pildă, fizica și chimia, acea remarcă a fizicianului Werner Heisenberg (regret să vă dezamăgesc, dar nu la Walter White mă refer): ceea ce observăm nu este natura, ci natura supusă metodei noastre de cercetare. Metoda, instrumentele de lucru, contextul în care se desfășoară cercetarea: acestea sunt factori determinanți în studiul naturii, în special în fizica cuantică (aș adăuga aici, în grabă, și științele despre om, bazate pe felurite studii și observații ale unor procese controlate, cum ar fi psihologia sau sociologia).
Natura îmi dă ce îi cer, după cum îi cer. Dacă aleg să măsor adâncimea unei ape cu o piatră agățată de o sfoară sau cu o prăjină … ea îmi va răspunde pe măsura metodei alese.
Nu este asta o realitate și în studiul Scripturii? Dacă nu, este așa pentru că toți cei ce o deschidem descoperim exact același lucru, citind cutare text, adevărul acela absolut? Aha, care va să zică… Deci, DA.
Hm, este asta o dramă?
Aplicată teologiei și în special cercetării textelor Sfintei Scripturi, formularea lui Heisenberg ar putea suna cam așa: ceea ce descoperim în studiu nu este mesajul Scripturii, ci un mesaj al Scripturii supus metodei folosite și intențiilor care ne conduc în acel studiu.
Nu vă grăbiți, rumegați-l nițel. Nu doare, vă promit.
Nu spun că nu e periculoasă afirmația, cel puțin la prima vedere, căci ea pare să lase loc pentru relativism și să dinamiteze orice încercare de înțelegere între diferite poziții teologice. Cine ar mai putea avea încredere în știință, dacă ceea ce spune Heisenberg este adevărat? Păi, cam toată lumea civilizată, purtătoare de gadgeturi, are încrede în știință. Nu văd acel relativism care să decurgă din pricina diversității de metode și instrumente folosite în studii și observații. Cumva, chiar dacă nu se pun de acord întotdeauna asupra unor teorii (fapt observabil în special în psihologie și în științele sociale), nimeni nu contestă faptul că există un adevăr, unul de care ne apropiem tot mai mult, cu fiecare descoperire.
Nici în teologie nu cred că e loc de îngrijorare, chiar dacă peisajul este mult mai pestriț din punct de vedere atât metodologic, cât și conceptual. Cumva, nu ajungem la aceleași concluzii plecând de la același text din Scriptură. Deh, metode, inducții, tradiții, agende. Ș-atunci suntem arminieni, reformați de ziua a șaptea, baptiști de viță veche, apostolici episcopali, ortovanghelici, Dar credem că există un adevăr, pe care îl căutăm cu pasiune. Unii cred chiar că l-au găsit, că ei îl posedă în exclusivitate; să nu le țină socoteală Dumnezeu de păcatul acesta!
Dar dacă Dumnezeul cerurilor și al pământului este atât de mare, El nu poate fi descoperit în același loc la fel de către toți. Nu ați aflat asta de la mine. Paradoxul cu privire la El este că, în timp ce El rămâne neschimbător, e de fiecare dată, pentru fiecare, altfel. Dumnezeu este același altfel dintotdeauna.
Ah, da, nu vă mai țin pe jar și amintesc că mai există un factor determinant în observația teologică, unul absent în lumea științei (în orice caz, căruia nu i se recunoaște influența), dar care poate fin adevărat game changer: Duhul Sfânt. Care nu se supune metodelor noastre, nici nu se împiedică de al noastre intenții, căci așa cum spune Mântuitorul, suflă încotro vrea. Punct, chiar nu mai am nimic de zis.
