Din tot ce s-a întâmplat cu ocazia meciului Anglia – România, disputat acum câteva zile, singurul lucru care merită discutat – dacă, în adevăr, suntem atât de împătimiți de fotbal pentru a ne arunca la bătaie expertiza în formule tactice, în alcătuirea echipelor, în șuturi și preluări spectaculoare, în decizii ale arbitrilor, dar fără a uita de pasele subtile la firul ierbii – este evoluția echipelor și rezultatul.
Cine a pus genunchiul și cine nu, înainte de meci: neinteresant.
În fond, dacă susținem și apărăm libertatea de conștiință, ar trebui să ne pese nu doar de dreptul unor Stanciu și Nedelcearu de a nu pune genunchiul în sprijinul ideii de BLM, ci și al celorlalți fotbaliști de a comite gestul.
Dar eu zic că ar trebui să nu ne pese deloc despre aceste lucruri, să le privim cel mult ca pe niște fapte diverse și mărunte, și să mergem fuguța să facem aprovizionarea cu popcorn și/sau semințe, că începe meciul! Huooo!
Faptul că oameni care nu au urmărit partida și care, poate, habar nu au nici de rezultatul ei se inflamează atât de mult din pricina unui act simbolic pasager ne arată cât de mult ne-a diminuat acest virus ideologic capacitatea de a ne raporta la spectacolul acestei lumi.
Nici un șut la poartă nu mai poate fi în ziua de azi doar o chestiune de „Goool!”, ratare sau „și apără portarul!” (sau Dukadam, pentru nostalgici): ea trebuie neapărat integrată obsesiilor veacului. În curând, vom dezbate cu un ascuțit simț al percepției ideologice despre corectitudinea abordării crenvurștilor la micul dejun, alături de ouă fierte, o problemă deloc simplă, credeți-mă, că știu ce spun ….