Dacă, așa cum observa Eliade, în experiența omului modern sacrul era camuflat în vechi comportamente – moștenite de la strămoși care încă mai credeau într-o verticalitate a temeliilor lumii – adaptate noilor contexte în care el trăiește (vizibile pe la saloane auto, gale festive și alte evenimente de acest fel sau prin cultura super-eroilor), acum asistăm la o și mai profundă dizolvare a sa în uitare. Cât timp modernitatea a păstrat în spațiul culturii și gândirii predilecția pentru spații și locuri (prin cubisme, pointilisme și perspectivisme etc), respectiv, postmodernitatea pentru vremuri și ordinea lor (gândiți-vă numai la câtă narațiune s-a scris pentru a se jongla fie cu călătoria în timp, fie cu smotoceii cauzalităților), sacrul încă era real. Măcar ca potențial, ca experiență, dacă nu ca extensie a realității.

Dar hyper-modernitatea zilei de astăzi, năpădită de pereți pixelați și cronologii virtuale, nu știe nici de loc, nici de timp. Totul este oriunde și aici, totuși nicăieri, oricând și acum, totuși nicicând. Nu mai e loc de sacru într-un astfel de peisaj. Percepțiile noastre despre locuri și momente sunt alterate de această invazie în experiența de zi cu zi a unei lumi imposibil de intuit și reprezentat pe un sistem de coordonate.

Camuflajul sacrului a fost dat la o parte, însă în absența acestuia el n-a devenit mai vizibil, dimpotrivă. Paradoxul este tot mai dificil de asimilat: toate ne sunt la un click distanță, tot mai îndepărtate. Tot ce există este acolo, neapărat, inclusiv transcendența. Căci dincolo de pixeli și de (mega)octeți e rețeaua, cu inepuizabilele-i jocuri de asociere și amprentare a realului. Pe Internet sacrul însuși, ca posibilitate, ca deschidere spre lumea de dincolo de orizonturi – nu doar Dumnezeu, cum pretindea Baudrillard – e hyperreal: plin de informație, abundent în stimuli, neobosit creator de contexte și pretexte, dar lipsit de semnificație. Opulent, în toată goliciunea lui.

Astfel, putem spune doar că sacrul există. Restul e tăcere …

… și multă, foarte multă (re)distribuire. Câte puțin, din tot ce n-avem, ca să ajungă la tătă lumea.