Deși, în mod formal, perormativ sau instinctiv, disprețuim ideologiile, ideologicul (ca mod de a trăi sub oblăduirea unei ideologii) este parte din viața noastră. Asemeni oxigenului, ne intră în plămâni și în sânge, apoi ne irigă creierii și ne ajută să meșteșugim, rațional și emoțional, un comportament potrivit, legitim. Nu ne putem debarasa de el; trăim un fel de dramă precum cea a apostolului care vrând să facă binele constată că răul este lipit de el. Căci în ambele cazuri este o lege care se luptă în măruintaiele noastre, mai presus de puterile și înțelegerea necesare pentru a o stăpâni. Oh, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?

Bunăoară, să luăm aminte la faptul că în final binele învinge răul, această mantră ideologică obsesivă pe care o asimilăm prin aproape fiecare film vizionat sau nuvelă citită. Ne-am obișnuit atât de mult cu ea, încât aproape că nu o mai observăm, ea devenind parte din aerul respirat. Cel mult, ne arătăm deranjați uneori de prezența excepțiilor (Crimes and Missdemeanors, Primal Fear, The Ides of March, Changing Lines, Jocker, Leviathan), ca de niște miresme venite dinspre vreo gheenă insalubră …

Binele va învinge răul este un dat ideologic. E promisiunea pe care se așează temelia marilor ideologii devastatoare ale secolului XX, comunismul și nazismul. Însă nici o ideologie nu face excepție de la această tulburătoare simbolică fundamentare. Căci nu poți trăi ideologic, dacă nu crezi că într-un final (acum sau peste un veac – nu găsim ideologii care să tatoneze veșnicia), va fi bine. Nu există ideologii construite pe anticiparea înfrângerii.

Eșecul nu face parte din plan, el este hărăzit dușmanilor. Din acest motiv, nu veți întâlni prin istorie vreun „plan B” pentru o astfel de oroare. Biruința binelui este o necesitate ideologică. Ea este inevitabilă. Cel ce se lasă prins în mrejele ideologicului intră în echipa câștigătoare. Punct.

O frumoasă ilustrație și un superb paradox ne sunt oferite, pe această idee, de filmul Fearless, al lui Peter Weir, unul dintre cei mai subtili și incisivi inamici ai idelogicului din cinematografia mondială. Într-una din secvențele finale, eroul principal este transpus, fără să înțelegem prea bine cum, prin vis sau halucinație, în situația de a fi pasager al unui avion aflat în prăbușire, coliziunea cu solul fiind iminentă și inevitabilă. Trebuie spus că, în urma unei traume resimțite datorită unui accident aviatic real, el este un om care nu (mai) simte frica. Or, să nu mai simți frica nu este simplu. Nu te mai temi de nimic, de accidente, de boli/alergii, de oameni răi, de diverse pericole, de moarte. Aceasta este canditatul perfect pentru un activitst!

Ce ai putea să le spui oamenilor în acele momente, tu, care nu cunoști panica? Nu te temi de inevitabilul sfârșit; pentru tine nu ar conta dacă acum te afli undeva la umbră, sub nucul din fundul grădinii, sau într-un avion care se prăbușește. Oh, ai putea să te așezi la locul tău, în așteptarea momentului fatal. Sau ai putea, cum o fac atâți activiști din ziua de azi, să vii cu cu unica interpretare a stării de fapt, fundamentată pe date empirice, evaluate rațional și științific, care impune un plan de salvare nenegociabil și care dacă va fi transpus în realitate … va fi bine.

Nu există problemă insurmontabilă pentru o ideologie. Stă în puterea noastră sa facem ceva acum, aici. Cine nu crede asta este undușman, un agent al răului. Trebuie tratat ca atare. Etc, etc, etc.

Însă omul nostru nu se așază liniștit la locul lui, ci iese la interval. Nu are o soluție, se pare, dar are ceva de oferit oamenilor, un mesaj care, aparent, pare să funcționeze în acea situație dramatică, iar de aici paradoxul capătă o dimensiune grotesc-sublimă. Ghiciți despre ce mesaj este vorba!

„Va fi bine”.

Vă desfid să îmi tămăciți înțelesul cuvintelor lui în acel context specific. Aparent, asemeni unui activist, își asumă, în ciuda evidențelor (se află într-un avion care se prăbușește), perspectiva ideologică. Nu este loc pentru defetism. Cum altfel, ai putea să crezi că va fi bine, dacă nu în același fel precum o fac ideologii de trei parale ai zilelor noastre, de la naționaliști la ecologiști, de la woke-iști la fundamentaliști, înfipți cu îndârjire între atâtea extreme cât au putut fi zămislite de morile de dogme ale (post)modernității?

Totuși, ele nu este un activist ideologic. Se va trezi din acea transă și – ce surpriză! – va constata acel lucru pe care numai un om care în pieptul căruia nu mai circulă fumurile ideoloigce poate să observe, cu o nedisimulată voluptate.

„Sunt viu”

Vă aud deja, scumpi licurici, murmurând printre buze, cu sprâncenele arcuite a dojană: și creștinul crede în biruința binelui asupra răului! Așa este, dar el nu crede într-o biruință care vine de jos, datorită turnului pe care ni l-am construit, inexpugnabil, desăvârșit și unic și de neînlocuit în lupta cu demonii și himerele aceste lumi, ci în biruința Celui ce a creat toate lucrurile și care ține întreaga istorie în căușul palmei Sale.

Ideologicul este binele inevitabil impus de om celorlalți oameni. Cu arma în mână, dacă nu se înțelege de vorbă bună. Speranța creștină este ancorată în biruința lui Dumnezeu asupra păcatului și a morții, noi fiind invitați să îi fim părtași, prin credință.

Pentru creștin binele care învinge nu este pământean, de aceea el spune cu încredere „vie Împărăția Ta”. Binele nu a fost decis în urma unui sfat al bătrânilor, votat democratic, descoperit de un grup de cercetători sau legiferat de cârmuitori ai acestei lumi. El este mireasma prezenței între oameni a Celui ce este cu desăvârșire bun, drept, iubitor, de drept Împărat al celor văzute și nevăzute.

Dar ceea ce vedem în filme, imaginea cu binele care va învinge în final, e o poveste pentru ochișori micuți. De la voi am alte așteptări.