Trăim într-o epocă nu a imaginii, ci a afișajului. Despre când și cum s-a produs tranziția merită discutat pe îndelete, într-o ocazie ulterioară.

În orice caz, epoca imaginii a luat sfârșit atunci când imaginile și-au pierdut valoarea lor intrinsecă (artistică, documentară, științifică) pentru căpăta valențe străine rosturilor ei inițiale. Imaginea împreună cu creatorul ei formau un întreg inseparabil, cu sens; dacă vreți, ele dădeau naștere celor o mie de cuvinte pe care le înlocuia. Imaginația sau spiritul de observație, neapărat împletite cu un atașament personal necondiționat față de ceea ce iese din inimă și din minte, spre a fi arătat altuia, ni-l povesteau pe cel ce a zămislit-o, ne apropiau de idee, de trăire, de cele imposibil de redat în cuvinte.

Orice poveste necesită timp. O mie de cuvinte nu se ascultă în treacăt, nu-i așa? Ce să mai vorbim de înțelegere …

Ce pun într-o i...