Trăim într-o epocă nu a imaginii, ci a afișajului. Despre când și cum s-a produs tranziția merită discutat pe îndelete, într-o ocazie ulterioară.

În orice caz, epoca imaginii a luat sfârșit atunci când imaginile și-au pierdut valoarea lor intrinsecă (artistică, documentară, științifică) pentru căpăta valențe străine rosturilor ei inițiale. Imaginea împreună cu creatorul ei formau un întreg inseparabil, cu sens; dacă vreți, ele dădeau naștere celor o mie de cuvinte pe care le înlocuia. Imaginația sau spiritul de observație, neapărat împletite cu un atașament personal necondiționat față de ceea ce iese din inimă și din minte, spre a fi arătat altuia, ni-l povesteau pe cel ce a zămislit-o, ne apropiau de idee, de trăire, de cele imposibil de redat în cuvinte.

Orice poveste necesită timp. O mie de cuvinte nu se ascultă în treacăt, nu-i așa? Ce să mai vorbim de înțelegere …

Ce pun într-o imagine? Ceea ce văd.

De ce v-o arăt și vouă? Ca să mă cunoașteți și să priviți prin ochii mei.

Afișajul este un scurt-circuit comunicațional, în care autorul este absent (paradoxal, chiar și atunci când își semnează lucrarea). Imaginația și spiritul de observație sunt subordonate în primul rând imperativului afișării. Autorul are ceva de spus multora, într-un fel care să ajungă cât mai repede și cât mai departe. Cine mai are timp azi pentru a recepționa o mie de cuvinte?

Propaganda, de pildă, nu folosește imaginea, ci afișajul. Pornografia, la fel. Din pricina specificului mediului virtual, pereții rețelelor de socializare nu ne arată decât afișe, cu unele excepții notabile, adevărate excentricități.

Selfie-ul? Tot afișaj este, în ciuda faptului că autorul este privit. De fapt, este un discurs performativ, în care instrumentul este auto-referențial: actul în sine al afișării autorului este parte a afișării. Îți spun că mă arăt ție, folosindu-mă de mânuțele mele, printr-un instrument care tocmai asta înseamnă, auto-arătarea. (E ca atunci când zici ”Te salut!” într-un … salut, redundant și nostim deopotrivă).

Un afișaj spune totul, pe nemestecate, fără precauții, fără explicații inutile. De regulă, afișajele nu se interpretează, ci se comentează. Fără contenire.

Ce afișez? Ceea ce alții trebuie să știe.

De ce distribui? Ca să se știe.

Acum, fiecare lucru cu rostul său. Sunt bune (sau rele) amândouă. Probabil că avem nevoie de un echilibru. Despre cum se realizează el promit să vă spun mai târziu. Deocamdată, e bine să reflectăm asupra situației actuale, dacă lucrurile stau în adevăar așa cum am sugerat mai sus sau ba.