Ziua se ivește ca o noapte
lividă, o altă fee ce se jăluie...
Corbii priveghează frunzele
ruginii, de țărână spânzurate,
Iar crugurile sunt plumburi
ce adastă îngândurate,
În gerul năprasnic, urbea cu
sicra zorilor să învăluie.
O fantasmă, sus în foișor,
stinge vitraliul de ombră și lucire.
Arborii pe alei dănțuie în
șopotele simfoniei de vânt,
Madrigalul de table
motorizate le răspunde-ntr-un cuvânt...
Un câine aleargă în jurul
Toamnei – altă crudă nălucire,
Iar ziua se jertfește ca o
noapte lividă, cu stârvina o amară ispită
De peisaje răzlețite ca un
puzzle – pasteluri de colburi celebre,
Desprinsă din piroane și
lanțuri de ale animii răceli și febre.
O tânguire tomnatică... la
gura sobei... cu lacrimi de soare stropită...
