E o toamnă ruginită și
însingurată,
Iar noaptea pleacă târziu în
ale zorilor brațe –
Ombre și lumini valsează în
valurile norilor;
Iar din crug descind siluete
de rouă
Și bat la poarta de smoală a
străzii,
Cătând să ceară audiență la
țărână.
Pe stradă se preumblă spițe
de aluminiu
Legate de pânze... negre,
albe, colorate;
Mireasma proaspătă a
cafelelor
Respiră sacadat
Prima gură de poluare a
zecilor
Tobe de eșapament
înghesuite
Pe fiecare centimetru
pătrat
Al
intersecției.
Din când în când, un cuvânt
dogit
Salută o slovă jună și
zglobie,
Ca apoi să urmeze o sărutare
a tăcerii...
Sirenele sar din oceanul
mulțimii
Și ademenesc răspunsuri în
taine,
Unde le încătușează în
nenumiri;
Un schelet își poartă
cărnurile în revelații,
Din stație în stație... prin
stații...
Poate-poate peregrinagiul
pios
Îi va returna înzecit timpul
pierdut.
Neantul e senin și
nărăvaș,
Iar zorii se pierd în
plumbul zilei,
Treptele de marmoră
neagră
Exorcizează siluetele de
rouă,
Iar în ritualul de băltoci
lepădate
Se simte delirul
efervescent
Al unei fee numite
răceală,
În burlești chimere de grade
măsurată,
Pe o toamnă ruginită și
însingurată.
