Quand les
feuilles murmurent la pluie
Et tous se
cachent dessous béton armé,
Ton demarche,
les gouttelettes laissez lui baiser.
L'ombrelle, à
la maison, inquiètent,
Te manque
comme un fou
Et toi, le
bohème infidèl, immédiatement
Arrivez en
face d'elle, mordu
Par la tard
pluie que tu portez dans une pensée.
O zdrăngănitură aspră a
oaselor pironite în cartilagii pe pereți, mângâiate de craniile
smaragdine, cu sângele coagulat în vișiniu vâscos pe buchetele de
flori de mucigai, răsună în ecouri surdo-mute pe aleea de pietriș
încins a Pantelimonului. Un crepuscul ruginit își deschide larg
aripile frânte, peste nourii de plumb. Zefirul, răgorit, se
sprijinea de pereții scorojiți ai blocurilor, suflând fiori
fierbinți peste salciile, castanii și corcodușii din parcul de
vis-à-vis. O boare sfioasă de rece întreba trecătorii dacă vor
poposi la mihameaua din colț pentru un „Bună seara!” suav al
crâșmăriței cu îmblet ștrengar și o carafă de vin aromat. Peste
drum, pe stânga, cum treci de aleea noastră cu tancuri coclind în
miasme învolburate, dai în strada ce ne împresoară ca un labirint
de mătase țesut de paingi, de i se zice Hățișului – o stradă
„împodobită” cu gropi, mărăcini, cactuși, ferigi și oaze de crini
carnivori; pe acolo treceau trei ostași. Stăruiră oleacă la
răspântia „13 cruci”, înghițindu-și transpirația acră și sărată ca
o ciorbă de potroace, și căutară, pe o hartă ce părea improvizată
pe capota motor a unei Dacii Logan, ruinele Cimitirului Mărcuța
spre care fuseseră călăuziți.
Ceea ce frapa la ei imediat
ce îi zăreai erau fețele acoperite de colb și cenușă și ochii lor
strălucitori ca rubinul; apoi, cei trei grăiau într-o limbă ce nu a
mai fost auzită de secole întregi – limba română. Ăl' din centru,
de-și zice Edmond Caius, vorovea potopind cuvinte, gesticulând
mereu, avea un trup slab și uscățiv cu tenul măsliniu și părea că
firea i-a luat-o la sănătoasa. Cel din stânga își purta straiele
ponosite de dorobanț cu oareșce aroganță, era rotofei și cu un pas
neșovăielnic, părul dalb, lung și catifelat, iar pe față avea o
cicatrice hâdă – obrazul stâng arăta precum o felie de șvaițer,
suvenir de la șrapnelele artileriei inamice, avea un glas sacadat
și sobru, purtându-și numele precum decorațiile din piept, în toate
frazele rostite. Acesta era plutonierul Rafael Corvin Ilarion. Cel
din dreapta era un tip contemplativ. Tăcut, trupeș, binedispus, cu
barba încărunțită și părul ca nisipurile sahariene, părea ajuns
acolo prin nefastul sorț ce i l-au tras zeii. Vocea-i răsuna precum
tunetul în furtună și pasiunea i-o citeai în fulgerele din priviri,
hipnotizat și cu teamă. Turvinea felurite slove ale limbii, chiar
și cele pe care timpul nu a avut răbdarea să le păstreze. Dintre
ei, el, Vladimir Zeno, îți izbea cel mai mult cătarea prin
vestimentație. Era înveșmântat cu o hlamidă purpurie, cioareci, o
platoșă pe care se vedeau urme sulfuroase, în picioare sandale prin
care îi zăreai oasele degetelor părăsite de carne de la radiația cu
ununseptium, la brâu o vipușcă în care străluceau două săbii de
corsar și la piept o cataramă plină de cuțite militare negre precum
smoala râurilor din Tartar. O stranie fârtăție ce părea sfâșiată de
la sfârșitul veacurilor și care te lăsa cutremurat până la ultimul
micron de măduvă...
Caius, român născut între
leșurile cohortelor Imperiului Roman de Răsărit venite pe aste
meleaguri, stăpânea graiul, iar Vladimir, din seminția triburilor
slavo-germanice, devenise român (voloh) după ce pețise fata
ilegitimă a unui cneaz transilvănean, Zaraza Iridenta Andrera, o
femeie zglobie, gospodină desăvârșită și pricepută în mânuirea
armelor. Era mai mică decât el cu unsprezece ani. Mariajul lor s-a
consumat timp de șaizeci și nouă de ani. Apoi, ea, cei cinci copii
ai lor și trei dintre nepoți au murit asasinați, în pocalele lor
s-au găsit urme de cucută și tulipa et carbunculus, în timp
ce Vladimir era plecat în solie la Sfântul Scaun. Răzbuneala sa fu
cruntă și nemilostivnică. Până și în zilele noastre mai poți
asculta în șoaptele umbrelor legende despre aceste grozăvii, precum
„Văpaia Universului”, „Tărâmul cenușilor care plâng otravă” și
„Muntele oaselor ninse”... Casele sale din Apullum și Histria au
fost reclădite în al III-lea secol al mileniului IX, iar Vladimir
s-a întors din tărâmul celor repausați pentru a-și continua misia
la Sfântul Scaun, însă drumurile l-au purtat în deșerturile
australiene, unde, alături de Corvin, a restaurat ducatele Draculea
și Novac, și apoi în ruinele Bucurescilor. Experiența lor militară,
ca de altfel și patima pentru relicve neobișnuite, i-a transformat
în frați de cruce.
Într-o noapte învăluită în
cărnurile ei reci, cei trei porniră în căutarea uneia din cele mai
râvnite relicve – sceptrul lui Decebal. Acesta era unul din cele
șase simboluri dacice pe care le-au căutat romanii timp de secole
după cucerirea Daciei și nu le-au aflat vreodată. Cum toți trăiesc
acum între ruinele orașului de pe malurile Dâmboviței, într-un
conac, au trimis bufnițe și corbi în cele douăzeci de zări ale
planetei pentru a aduna informații despre sceptru. Mulți din cei ce
i-au urmat au spus că sunt nebuni în această vânătoare de vestigii,
însă ei se bucurau de prețuirea și sfatul unei bătrâne preotese
amazoane, Iustinia Clementia Sophia, expertă în științele oculte
ale popoarelor antice. Ajutorul ei a fost nu arareori lipsit de
primejdii, însă întotdeauna s-a dovedit inestimabil.
Companiile de cercetași au
mers în patru din cele cinci locații revelate de informațiile
primite de la bufnițe și corbi: Theba, Varanasi, Jubayl și Kyoto.
Plecat-au juni și neînfricați, treziți din morminte la plina lună,
dar neanimați de simțăminte ori rațiune. În ei trăia maladiv plaga
de a fi existat la începutul mileniului III – erau leneși, se
pierdeau ei de ei înșiși, însuflețiți de mărunțișuri fără de
valoare, rămânând goi pe dinăuntru... Acostând cu aeronavele în
porturi, se întorceau mereu cu întrebări și cu brațele goale.
Pentru Vladimir și Corvin acesta a fost semnalul că trebuie să se
implice personal. Caius, în astă vreme, găsise între epavele rămase
încă neatinse de sărutul ruginii o capotă motor de Dacia Logan pe
care, după ce o examină în mod amănunțit, descoperi inscripționată
o hartă ce indica drumul către Cimitirul Mărcuța. Sub ea, un
mecanism compus din săgeți și cristale care puteau lua aproape
orice formă.
Spre orele serii cei trei
soldați ajunseseră la cimitir. Ascultând povața vorbelor bătrânei
Sophia, au început a scorteli prin necropolă, căutând statuia unui
icioglan „ce la miezul nopții va bate ca un orologiu în tenebrele
zorilor, așteptând mila seniorului să-l pună sub pavăza sa”. După
vreo două ceasuri petrecute în țintirim, fiecare clipă ivindu-se
precum o eternitate, ajunseră în fața a trei statui: un general
maur cu ochii bulbucați și cu sabia ridicată, gata să lovească; un
icioglan în cădere pe spate, cu mâna dreaptă ridicată spre cer și,
la capul său, în picioare, un nobil cu mâinile întinse ca și cum ar
aduce o ofrandă. Originea statuetelor era din perioada
pre-medievală, iar la baza lor era un piedestal cu un simbol pe
care toți trei îl recunoscură de îndată: un dragon sfâșia o
lupoaică – măreția dacilor care i-au supus pe romani.
Caius, care fusese martor la
construcția acestui monument, așeză capota motor cu fața în jos dar
nimic nu se petrecu. Vladimir luă în mână capota și îi dădu o nouă
postură între cele trei personaje, cu fața în sus și harta spre
general, asta și pentru că el a fost singurul dintre toți care, cu
milenii în urmă, fusese acolo, pe plaja aceea blestemată unde acest
fiu al lui Sarazin cucerise cetatea închinată lui Charlemagne,
necruțând de la osânda somnului veșnic nici măcar dobitoacele. Și
încă o dată nimic nu se petrecu. „La naiba! – zise Corvin. Ne-am
pus atâtea speranțe...”. Și totuși capota se potrivea, sigur erau
în locul marcat pe hartă... Ce era de făcut? „Așteptăm zorii! –
spuseră toți trei într-un glas”.
Fără să-și dea seama, zeița
Nyx adusese miezul cel mai negru al nopții sus pe crugul ceresc și
atunci un miracol se înfăptui. Nobilul întoarse mâinile și apucă
scutul de marginea superioară și cea stângă, săgețile și cristalele
formară un mâner pe care icioglanul îl apucă strâns, iar maurul
lovi cu sabia harta. Piedestalul se metamorfoză brusc. Piatra se
crăpă la răsunetul loviturii și de sub ea se ivi, ca un sertar, o
ladă din jad și marmură neagră. Înăuntrul ei... sceptrul lui
Decebal – lung de aproape un metru, din aur masiv, țintuit cu
pietre radioactive de toate culorile, cu un mecanism ce îl putea
transforma pe rând în secure, halebardă, suliță, sabie, ghioagă,
macetă cu scut, arc și arbaletă. Toți trei surâdeau grizați de
fericire. O astfel de descoperire însemna pentru întreaga omenire –
muritori și nemuritori deopotrivă, ascensiunea unui nou triumvirat,
dar și găsirea unui artefact cu infinit mai prețios decât toate
comorile găsite până atunci la un loc. Apoi, maurul lovi din nou.
Un sunet ascuțit și metalic scrijeli apăsat în urechile lor.
Spăriați, ca și cum Moartea însăși ar veni cu Viața să nuntească,
întoarseră capul la unison. Încă un clăngănit și capota motor era
pe pământ, aburi clocotind dinlăuntrul ei spre văzduh. Se strânseră
în jurul ei și observară că pe fața ei maurul inscripționase o nouă
hartă.
Cum ambele descoperiri
trebuiau minuțios cercetate și, deopotrivă, degrabă sărbătorite,
cei trei s-au întors la conacul lor din Bucurescii vechi. Acolo
erau așteptați de către preoteasa Sofia și de magiciana Oana
Dochia, care se alăturase grupului în urmă cu 85 de apusuri și,
deși apărea mereu ca o ființă delicată, mărunțică la stat, tăcută
și păciuită, era cea mai bună magiciană școlită în Turnurile
Haosului și mereu cunoștea și înțelegea mai multe decât lăsa pradă
privirilor celorlalți. Zorii îi aflară la conac după ce cocoșul cu
nouă gâtleje a cântat lepădarea nopții. Însă zorii nu sunt fideli
și sinceri precum noaptea, în ei se ascund cele mai intense taine,
iar asta este una dintre ele. Caius Edmond fusese găsit în
dormitorul său, dezmembrat din toate încheieturile și cu un țăruș
înfipt în inimă; Rafael Corvin Ilarion a fost dibuit în biblioteca
sa, aplecat peste birou, iar de pe o etajeră capul său vinețiu, cu
limba scoasă și ochii larg deschiși, se holba cu spaimă la trupul
uscat ca o prună în care nu mai rămăsese nici un strop de
sânge.
O jupâneasă apoi povesti cum
timpul este singurul care curge spre veșnicie și cum cei doi
avuseră sorțile pecetluite cu amar vreme înainte. Într-o liniște
sinistră și cu abisală singurătate în glasul tremurat istorisi,
de-a lungul a trei luni secerate de întuneric, toate grozăviile, de
la începuturi și până la fatidicul moment.
Iar despre Vladimir Zeno nu
se mai auzi nimic. De parcă cețurile însele l-ar fi înghițit,
numele nu era în amintirile nimănui, iar chipul era o enigmă opacă
pe care nici oglinzile sparte nu o deslușeau.
Vladimir trecuse prin toate
cele șase districte și curăță toate informațiile și informatorii.
Se duse apoi la Sophia și Dochia și le dezvălui lunga și
primejduincioasa călătorie ce îi așteaptă. În vreme ce în Bucuresci
se vorbea încă de morțile lui Corvin și Caius, Vladimir în câteva
zile vânduse casele din Apullum și Histria și plecă spre noua
locație ce se dezvăluise pe capota motor.
În amurgul ruginit ce se
înalță ca phoenixul la orizont Vladimir zâmbește larg și gândi cu
voce tare: „Custurile nu vă pot fi salvate din plată, ci doar prin
a morții răsplată sufletul vostru îmi va fi pe veci alături!! De
voi poseda toate artefactele, atunci abia voi porni a vă destăinui
potecile existenței!”. În spatele său, fantasmele lui Corvin și
Caius stăteau pe o buturugă putrezită privind cei doi sori, Sophia
spunea un cânt al vechilor nevăzuți, în vreme ce Dochia șopti o
vrajă de teleportare... în curând vor ajunge în cetatea celor șapte
scaune...
