O răspântie de gânduri stă
în fața mea
Și nu știu care potecă, de o
apuc, ar fi mai dreaptă;
S-aștept socotesc, o sicră,
un veleat, sau poate un veac,
Din buzele muzei să vină
povața pe o umbră de șoaptă.
Dar e o dezbatere mută, cu
lanțuri grele pentru al meu sine,
Când adie ca o romanță,
scrijelită din condeie și destine,
Doar gălăgia singurătății
și, uneori, sărutul frunzelor ruginite.
Înfiorat, crepuscului își ia
vioara de stele și o strunește
Cu arcușul razelor de lună
cutremurate... Virtuos împlinește
Partitura, lepădând din
înaltul crug o oază de tristeți ofilite...
Adăst... Adăst... Îi dau
ascultare cu urechea plecată pe țărână,
Dar ritmul seraficilor pași
este liniște – un lied ce se amână...
Aș vrea să vină, să
descindă, să se întrupeze, să mă ia de mână...
Adăst... Adăst la o
răspântie de gânduri încrucișate pe neant,
Aștept creația să își
salveze creatorul, cu al nimfei suflu bacant...
Odinioară... Și peste o
eternitate tot odinioară va fi fost...
Ibovnicii, la dezbateri
aprinse într-o agoră sahariană, fără un rost
Sau măcar un grăunte de rost
al rostului ros de ruina unui alt rost...
De neînțeles! Dar ce zic eu?
Fără o nimfă – templu și altar,
Nici eu cu mine, zău!, nu mă
înțeleg. Între agonie și salvare, la hotar
Stau cu teama ca următorul
colb de pas va fi al nimănui...
Daimonu-mi adastă și azi
chimera unei muze să mijească din șoaptă,
Veșmântată cu Haosul și
Timpul... încă nu este poate sosită vremea,
Eu nu mai exist... A rămas
el să afle care potecă este mai dreaptă,
La o răspântie de gânduri ce
înainte, demult, doar mie mi se înfățișa.
