Din coastele mele răzbește o pâclă de
negru,
de flori ne-ncetate și fluturi
pustii.
Din coastele mele un demon integru taie aripi de
înger și suflete vii..
Nu pot să-mi explic nebunia din
coaste,
e poate un val, poate un râu, poate-un sărut
neaflat
și nici de-nțeles, n-am ce înțelege,
oricum e târziu, oricum e păcat..
Pun pielea de-o parte,
mă dezbrac ușor.
În fața ta sunt umbra timpului nemuritor care te
roagă să m-atingi pe spate..
Doar fă-o!
Și ți-e teamă, te știu. Îți tremură degetele când
le-avânți în pustiu.
Dar nu te speria, doar plimbă pe
coaste
o pană de înger,
O notă de liră, un zgomot de clape și vezi ce se
naște.
Și ce s-a născut între coastele
mele?
Ce-ai produs cu nemurirea ta?
O luptă povarnică... e plin de
ruine!
Ce-ai făcut tu, cu sufletul meu? L-ai înălțat spre
steaua polară
Când demonul, mort, a căzut în
infern..
Dar știi ce-i acum între coastele
mele?
Nu-i ziua de ieri, nu-i pana de înger.. nici focul
sau jindul etern.
E-un zgomot ușor singuratic cu ochii sclipind
de-ntrebări..
acum între coastele mele, nu-i negru, sunt cele mai
vii întâmplări..
http://niciuncuvant.com/
