Cinefeel este o stare de spirit. Dacă nu ești pregătit să simți, înseamnă că nu te afli înlocul potrivit. E un loc de unde, după ce se termină ”spectacolul”, pentru că fiecare film este un spectacol al vieții, pleci fără să poți spune ce anume ți-a plăcut. Și acest lucru îl afirmă o persoană care foarte rar nu găsește cuvinte potrivite.
M-am întors de la film, de la Cinefeel. Abia acum beau berea de la ei, un Ground Zero, pentru că am fost șofer pentru Alois și Didi. Această misiune m-a făcut să mă simt atât de importantă, încât am decis că pot bea berea și acasă, în liniște, meditând la Khozyain (Хозяин=gazdă), pentru că acesta este titlul filmului din această seară.
Ce știam despre Хозяин? Că este un film românesc, regizat, evident, de un român, despre rușii lipoveni din Deltă. Când aud de Deltă devin atentă, e un loc pe care l-am simțit și eu, în mai multe feluri, ca turist de duzină sau în gazdă la nenea Vanea (un pescar singuratic de pe un mal al Dunării) sau ca hoinar leneș și fără griji, într-o barcă cu vâsle alături de prieteni dragi, rucsaci și câteva sticle de băutură. În toate situațiile, Delta te contaminează și te readuce mai devreme sau mai târziu la ea.
Bun, atunci ce fel de Deltă am văzut eu prin ochiul aparatului de filmat al lui Mircea Albuțiu? Imediat voi povesti, dar în niciun caz, nu înainte de a spune că Mircea Albuțiu este un clujean, absolvent de învățământ superior tehnic (ai dracu’ inginerii ăștia sunt peste tot, se bagă în toate și cred că se pricep la toate!) care a terminat un master a cărui lucrare a fost exact acest film. Un master în regie de film, dar îi place foarte mult și fotografia.
Ce a făcut el prin film, ce tehnici a folosit, aia sau ailaltă, habar nu am, eu sunt un inginer care încă nu a încercat filmul, dar mai are timp Însă vă pot spune că a ieșit un film de 40 de minute al cărui protagonist este un rus lipovean din Sfiștofca, Vasile Sergheevici Serbov.
Nu vă așteptați la acțiune, nu există! Nu vă așteptați la dialoguri pline de miez, sunt puține, faine, dar nu din categoria replicilor ”Hasta la vista, baby!” Nope! Nu veți vedea nicio pană de pelican, nicio petală de nufăr, nicio codiță de pește plutind amăgitor într-o ciorbă lipovenească. Ce Deltă o fi aceasta?
E Delta pe care nimeni nu vrea să o știe, pe care turiștii o ocolesc, nu știu nici fotografii dacă sunt leșinați după ea, pentru că e o lume a Deltei care trage să moară, care va dispărea. Un sat prăfuit cu maxim 30 de oameni în vârstă care se încăpățânează să existe până când nu vor mai exista.
Din 2015 când au început filmările și până în 2017, când s-au terminat, o parte dintre protagoniști chiar au dispărut: câțiva lipoveni bătrâni și câinele. Așa e jocul acesta numit ”viață și moarte”.
Un sat uitat din Deltă și un rus lipovean, nu tocmai tânăr, care trăiește, așa cum ne precizează chiar regizorul, doar clipa prezentă. Pentru care nu există trecut, nu există viitor, ci doar mâța din curte, apa care trebuie cărată până în gospodărie în butoi cu roaba, gradina din spatele casei cu câteva plante anemice, radioul și oamenii cu care relaționează. Pentru noi, cei care avem mintea ocupată până o facem praf cu tot felul de lucruri, proiecte, planuri, e greu de crezut că se poate trăi ca și cum timpul s-a oprit și nimic nu mai este urgent, nimic nu devine depășit, dorințele sunt reduse la minim… OMFG! Acum când povestesc și mă gândesc la tot ce mi-am propus sau am realizat deja, începe să mă prindă îndoiala… Cine câștigă? Cine pierde? Eu sau Vasia, lipoveanul din satul unde timpul s-a oprit în loc?
Cu siguranță, ce scriu acum este efectul de Ground Zero, îmi zic eu, pentru că umorul și auto-ironia nu trebuie să mă părăsească niciodată.
Nu, nu o să vă povestesc tot filmul, nu are niciun haz, de fapt nici nu ai ce povesti, emoțiile se povestesc mai greu. Nici nu știu dacă veți avea ocazia sau curiozitatea să îl vedeți, el oricum circulă și prin țară și pe afară, mai ia și premii, la categoria lui, dar important este altceva, altceva care nu are legătură cu Vasia din Sfiștofca, doar cu mesajul din Хозяин.
Din când în când, trebuie să uităm porcăriile din viața de zi cu zi, chiar și acelea pe care le dorim cu ardoare și pentru care facem tot ceea ce facem: ceva bani în plus, o mâncare sățioasă, o haină trendy, praful de pe mobilă etc și să simțim emoții. Emoții adevărate, să ne lăsăm conduși de ele, măcar pentru o perioadă scurtă, pentru că ele lucrează cu ceea ce neglijăm de multe ori: sufletul! Să facem diferența între bucuria pe care o simțim că vine de la bunuri, persoane, valori materiale și cea din cărți, filme bune, muzică, artă. Pierdem aceaste emoții, dar ne pierdem și pe noi.