3 octombrie, Vilaserio – O Logoso, 25 km

O altă zi, altă viaţa! Ploaia a început să se rărească, lucru care ne-a schimbat în bine şi starea de spirit. Şi azi am decis să lăsăm o parte din bagaje să fie transportate de taxi la albergul de destinaţie.

Picioarele mele şi-au făcut numărul, ca de obicei. Seara muşchii au fost rigizi şi dureroşi, dar după odihna de peste noapte, dimineaţa totul era ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Am luat-o ca pe o minune de care chiar aveam multă nevoie.

Drumul a fost mult mai frumos, vremea ne-a lăsat să ne bucurăm de natură şi să putem admira în voie tot ceea ce ne oferă Mama Terra. Am avut şi ceva diferenţe de nivel, dar pentru mine au fost binevenite, de unde vin eu, câmpia este nesfârşită, iar dealurile, munţii, colinele aduc varietate.

Satele lor cu case de piatră, cu aspect vechi de când lumea şi pământul, cu biserici şi mici cimitire organizate pe verticală, au farmecul lor şi nu uităm să facem fotografii la tot ceea ce atrage.

În multe curţi există nişte mici construcţii din piatră care seamănă cu hambarele noastre ţărăneşti în care se depozitau recoltele peste iarnă. Diferenţa era că acestea erau în curte, dar amplasate chiar la stradă şi mai mici decât ale noastre. Tot Copilot explică mai bine: în Galicia, hambarele tradiționale sunt cunoscute sub denumirea de „hórreos”. Aceste structuri sunt construite pe stâlpi de piatră pentru a proteja cerealele și alte alimente de umezeală și dăunători. Hórreos sunt adesea decorate cu detalii ornamentale și sunt considerate o parte importantă a patrimoniului arhitectural galician.”

Pe grupurile de pelerini am văzut multe întrebări despre aceste hambare. Pentru România, nu par ceva neobişnuit, dar în cultura altor naţii probabil că nu se regăsesc într-o formă similară, aşa cum sunt la noi. Oricum, sunt foarte interesante şi sunt fotografiate intens de pelerini pentru aspectul lor deosebit.

După dealuri, în sfârşit, bine ascuns, pitoresc şi mult aşteptat de noi, apare O Logoso şi albergul care însemna finalul drumului propus pentru această zi.

O localitate aparent izolată, nu prea mare, dar amplasată între nişte dealuri înverzite a devenit casa noastră pentru o noapte. Dormitorul albergului a fost comun, fiecare stăpânind doar un pat şi propriul bagaj. Pentru mine acest gen de cazare nu este nimic deosebit, am ani în care am dormit la cabane de munte, la prici sau la cort, cu tovarăşii mei de drumeţie.

Condiţiile cazone îmi plac, au farmecul lor şi, după un astfel de stil minimalist, apreciez mai mult şi devin mai recunoscătoare pentru confortul din traiul de acasă. Duşurile sunt tot la comun, toaleta la fel, dar eu consider că toate au un rost şi aceste experienţe trebuie încercate măcar o dată în viaţă, pentru că ne formează în bine.

4 octombrie 2024, O Logoso – Muxia, 32 km

Ziua de azi se pare că are cea mai lungă distanţă parcursă până acum. Suntem uşor obosiţi, este o provocare şi rămâne de văzut cum îi vom face faţă. Din fericire, practicăm aceeaşi metodă de a lua asupra noastră doar strictul necesar pentru drum şi restul lasăm la taxi.

Pentru că aveam o distanţă mare în faţa noastră, am plecat atunci când afară era întuneric. A fost tare plăcut să experimentez, dupa nişte ani, mersul la frontală. Însă diferenţa de atunci şi de acum este că, atunci mergeam prin munţii noştri destul de sălbatici şi pe drumuri de munte, iar acum străbăteam cele mai sigure poteci pe care le-am parcurs vreodată, bine amenajate şi semnalizate, fără pericole. Prin urmare, chiar a fost plăcut să facem asta. Am ajuns la unul dintre puţinele locuri în care era posibil să ne deruteze marcajele şi aici grupul s-a adunat astfel încât să nu avem suprize că pornim în direcţii diferite. Între timp răsăritul aducea din ce în ce mai multă lumină în jurul nostru.

Camino este un drum compus din porţiuni mai lungi sau mai scurte, dar, de obicei, mai lungi pentru că altfel nu îl poţi dovedi. Şi ce faci în acest timp în care trebuie să ajungi la destinaţia zilnică? Te bucuri de ce este în jurul tău, în fiecare zi trebuie să iubeşti ceea ce îţi oferă călătoria, de obicei lucruri mărunte, un copac, o vietate, o frunză sau o piatră. Admiri soarele, ploaia sau vântul. Îţi cari cu hotărâre ceea ce micul sau voluminosul bagaj. Eşti mulţumit să observi câţi oameni fac acest lucru alături de tine şi poate intri în vorbă cu ei sau doar te saluţi, orice variantă este bună.

Salutul este important pe Camino. Pelerinii de pe Camino del Santiago se salută adesea cu expresia „Buen Camino!”, care înseamnă „Drum bun!”. Acest salut este folosit pentru a le ura noroc și curaj celorlalți pelerini pe drumul lor. Este un gest de camaraderie și sprijin pe traseu. Fie că este prima sau a zecea dată când auzi acest salut, mereu aduce un zâmbet și un sentiment de comunitate între pelerini.

Acum este folosit Buen Camino!, însă mai există un salut care s-a pierdut în timp, frumos şi delicat ca şi limba din care provine. Salutul „Ultreia et suseia!” este folosit tradițional pe Camino del Santiago și își are originea în latină. Acesta poate fi tradus aproximativ ca „Mai sus și mai departe!”. Este un îndemn de încurajare pentru pelerini să continue călătoria cu curaj și determinare, indiferent de dificultățile întâlnite pe drum. „Ultreia” înseamnă „mai departe” sau „tot înainte”, iar „suseia” este o variantă regională care înseamnă „mai sus”. Împreună, ele formează un salut motivant, menit să inspire pelerinii să-și atingă destinația finală cu psihicul cât mai puternic. Am aflat de acest salut vizitând Muzeul pelerinului din Santiago de Compostela şi am fost foarte inspirată de mesaj, m-a trimis în vremurile în care acest drum se făcea în condiţii mult mai grele decât azi şi în care pelerinii simţeau nevoia, şi în acest fel, să meargă mai departe şi să învingă toate piedicile oferite de drum, dar şi de ispita care poate, uneori, îi îndemna să cedeze şi să renunţe. Şi atunci, o rugăciune, privirea mergea către cer şi îndemnul Ultreia et suseia le dădea voinţă şi energie să ducă totul până la capăt.

Am mers şi am mers, fără ploaie, cu gândul că vom fi la Muxia, unul dintre punctele importante ale drumului nostru. Şi la un moment dat în faţa ochilor a apărut oceanul Atlantic. Era altceva, după mersul prin pădure, printre eucalipţii şi castanii „pufoşi” ai zilelor anterioare, întinderea nemărginită de apă m-a entuziasmat. Până la Muxia mai aveam destul de mers, pe lângă ocean, urcând şi coborând terenul, dar parcă totul devenise mai uşor. Dar, în realitate, după 30 km, picioarele se resimt şi abia aştepţi să te linişteşti în alberg.

Muxia, aşa cum am scris mai sus, este unul dintre jaloanele călătoriei noastre. Tot drumul nostru pe hartă se poate vedea că descrie un triunghi în ale cărui colţuri sunt: Santiago de Compostela (SDC), Muxia şi Fisterra. Am plecat din SDC şi acum suntem la Muxia. Acest triunghi, deşi nu face parte din traseul propriu-zis al unui Camino, el este parcurs de mulţi pelerini ca o extensie necesară. Ajungi la SDC unde, tehnic, ai terminat drumul, dar este păcat să pleci acasă fără să treci prin Muxia şi Fisterra. Noi, fiind nişte pelerini aspiranţi, am început direct cu această „extensie” care te familiarizează cu un Camino şi care îţi oferă nişte puncte de referinţă în ceea ce priveşte istoria pelerinajului pe aceste locuri.

Muxia este un punct crucial pe traseul Camino de Santiago, fiind un loc de mare semnificație spirituală și culturală pentru pelerini. Iată câteva aspecte importante despre Muxia în contextul pelerinajului:

• Santuario da Virxe da Barca: Acest sanctuar este unul dintre cele mai renumite locuri din Muxia și este situat pe o stâncă de granit lângă oceanul Atlantic. Legenda spune că Fecioara Maria a sosit aici pe o barcă de piatră pentru a ajuta Sfântul Iacob să convertească locuitorii galicieni. Pelerinii vin aici pentru a se relaxa și a reflecta asupra amintirilor pelerinajului.
• Pedra d’Abalar: Aceasta este o piatră oscilantă situată în apropiere de sanctuar, care se mișcă ușor în răspuns la vântul puternic. Pelerinii o vizitează ca parte a ritualului lor și pentru a simți conexiunea cu natura și tradițiile locale.

• Costa da Morte: Muxia face parte din regiunea cunoscută sub numele de Costa da Morte (Coasta Morții), o zonă celebră pentru peisajele sale spectaculoase și istoria bogată în legende. Numele său provine din pericolele maritime și naufragiile frecvente care au avut loc de-a lungul coastei sale stâncoase și accidentate.

• Tradiții și ritualuri: Pelerinii care ajung în Muxia adesea participă la ritualuri specifice, cum ar fi băutul apei de mare sau purtarea unor oferte la sanctuar. Aceste ritualuri sunt considerate o formă de contopire cu tradițiile și spiritul pelerinajului.

De aici se poate obţine Muxiana care este un certificat acordat pelerinilor care finalizează traseul Camino de Santiago în Muxia. Este un document oficial care servește ca recunoaștere a eforturilor și dedicării lor în întregirea pelerinajului. Pelerinii care ajung în Muxia pot obține Muxiana prezentând credențialele lor de pelerin, completate cu ştampilele necesare de-a lungul traseului. Am strâns cu entuziasm suficiente ştampiluţe de-a lungul drumului şi acum am propria mea Muxiana.

Muxia este o localitate destul micuţă cu locuitori care trăiesc din turism şi, probabil, din pescuit. Am intrat prin partea de nord, printr-o zonă cu multe dune de nisip extrem de fin, cu un peisaj bine amenajat, un fel de plajă extinsă, traversată de podeţe de lemn amplasate cu scopul de a nu înota prin nisip.

Orăşelul este frumos, are câteva coline pe unde poate hoinări şi câteva obiective turistice bune de vizitat. A, şi multe restaurante în care se poate mânca la preţuri decente, mai ales produse aduse direct din ocean: peşte, fructe de mare etc Totul bine udat cu cerveza locală, aguardiente sau vinuri de-ale locului, după preferinţa fiecăruia.

În Muxia am avut alocat timp suficient să cutreierăm peste tot şi să ne impregnăm cu specificul locului, specific centrat, aşa cum se poate presupune, pe Camino, povestea Sfântului Iacob şi a pelerinilor care vin aici cu dorinţa de a-şi găsi liniştea interioară şi de a se bucura de finalul unei călătorii fără seamăn, numită Camino de Santiago. Pelerinul, exact ca o pasăre, ajunge pe malul oceanului, se uită în depărtare şi tânjeşte după acel orizont care se pierde privirii. Stă pe stâncile din faţa catedralei, priveşte un apus, face fotografii în încercarea de a bloca clipa şi simte emoţii. Acesta este Camino, poţi să îl aşezi printre provocările pe care le-ai doborât cu ajutorul unui fizic antrenat, dar fără emoţie, fără sentimentul că, tu, om, eşti atât de mic în faţa frumuseţii şi măreţiei naturii, acest drum este nimic, doar un scor sau un motiv de a te lăuda că ai fost acolo. La fel ca multe sute de mii de alţi pelerini înaintea mea, am rămas pe malul Atlanticului, copleşită de tot ceea ce mi se întâmplă, simţind, fără doar şi poate, o lecţie complexă din care sper că am mai învăţat câte ceva. Daţi click pe fiecare fotografie de mai jos pentru a vedea imaginea completă.