Acest articol este o introducere în subiect şi în călătoria care va urma. Vă avertizez că este de citit, nu glumă!

Foarte uşor este să îmi propun să scriu pe blog, pentru că îmi doresc acest lucru, dar tare greu este să trec la treabă. Scriu pentru că fac parte dintr-o generaţie care a prins naşterea, creşterea rapidă, dar şi descreşterea interesului pentru bloguri şi scriere elaborată, în general. Cred că articolele unui blog ajută să transmiţi frânturi de viaţă, gânduri, emoţii şi, parcurgându-l, ai senzaţia că te apropii de cel care scrie, parcă începi să îl cunoşti puţin câte puţin. Cu toate acestea, înţeleg şi dorinţa de simplifica totul, de a comunica scurt, rapid şi de multe ori, folosind măştile pe care mediul virtual le facilitează pentru a deveni orice ne dorim, având la dispoziţie doar un telefon.

Pe de altă parte, mai este puţin, se mai duce un an şi este o credinţă conform căreia trebuie să intri cu cât mai puţine datorii în anul următor. Povestirea despre Mini-Camino este una dintre datoriile care sigur trebuie stinse. Deci, am procrastinat cât am putut, dar, iată, a venit momentul să vă povestesc o altă frumoasă aventură personală şi vă anunţ, iar va fi o povestire lungă.

Despre Camino am aflat cu mulţi ani în urmă, nu îmi mai aduc aminte bine circumstanţele, dar ştiu că ideea de a ajunge acolo a pătruns cumva în minte. Am început să citesc despre acest subiect complet necunoscut şi unele chestii mi s-au lămurit, altele, ba! De exemplu nu înţelegeam cum Camino (drum, în spaniolă), singular, se referă la o gramadă de drumuri care sunt tot Camino. Am înţeles că se parcurge pe jos sau cu bicicleta, chiar şi călare, deci am considerat că mi se potriveşte, dar nu am înţeles cum este cu cazarea de-a lungul drumului, cum se rezolvă acest lucru. Cum îţi planifici călătoria şi multe altele, erau doar semne de întrebare. Atunci, câţiva ani în urmă, nu existau aceste grupuri pe care le ştiu acum şi doar blogurile altor călători mă mai ajutau cu ceva informaţie. Faptul că nu eram lămurită nu m-a făcut să renunţ la ideea de a parcuge Camino, din contră, totul părea şi mai tentant. Ar fi rămas doar dorinţă, un pitic pe creier, fără a trece la fapte, până am primit propunerea Galiei D. (Plimbăreli cu mine) de a ne alătura ei să parcurgem, în grup, o bucăţică de Camino.

A fost perfect pentru mine să fac această alegere. În sfârşit, aş fi ajuns acolo, pe Camino, dar fără să mai fiu stresată de anumite aspecte organizatorice pe care Galia, din fericire, le-a preluat. Galia este un pelerin cu multă experienţă, a parcurs cel puţin două Camino cap-coadă, iar acest lucru îmi dădea multă siguranţă şi linişte că drumul nostru va fi exact aşa cum trebuie să fie.

Oricât de puţin aş fi ştiut despre Camino, un lucru îmi era clar: dacă grija cazării sau a planificării etapelor drumului nu mă mai apăsau, ceva tot era resposabilitatea mea şi doar a mea şi mă refer la condiţia fizică necesară pentru a face faţă efortului.

Galia a mentorat grupul cu sfaturi legate de condiţia fizică, de pregătirea picioarelor (cel mai de preţ bun al unui pelerin), de modul în care trebuie optimizat rucsacul şi ce trebuie să conţină, au fost multe lucruri care ar fi trebuit aplicate fără crâcnire pentru o călătorie cu cât mai puţine incidente neplăcute. Un mic dicţionar de termeni şi alte informaţii utile puteţi găsi aici: https://plimbarelicumine.ro/2024/08/30/un-ghid-pentru-pelerini/

Nu voi intra în detaliile legate de pregătirea fizică şi psihică pentru acest drum pentru că sunt multe de spus şi pentru că există, din fericire, informaţie pe net care trebuie citită cu multă atenţie. Aşa cum am precizat mai sus, sunt multe grupuri virtuale din care un potenţial pelerin ar trebui să facă parte din timp şi să urmărească tot ceea ce se discută pe acolo. De asemenea, nu strică să cunoaşteţi măcar o persoană care a parcurs acest drum şi care acceptă să o descoaseţi despre tot ceea ce vă interesează.

A venit şi ziua pe care o visam, ziua plecării, am luat avionul cu escală la Milano, cu destinaţia Santiago de Compostela. E momentul să fac o mică precizare pentru cei care ştiu mai puţin despre Camino: aşa se numesc generic traseele, pentru că sunt mai multe, care pornesc din mai multe locuri din Europa şi se termină, invariabil, în oraşul Santiago de Compostela (trad. “Sfântul Iacob de pe Câmpul Stelelor”) din Spania, în piaţa de pe latura vestică a Catedralei unde se află şi mormântul Sfântului Apostol Iacob cel Mare (San Tiago, cum îi spun spaniolii sau Saint James, cu îl denumesc englezii). În semn de comemorare şi adoraţie pentru Santiago, pelerinii parcurg aceste trasee numite Camino, diferenţiate prin diverse denumiri: Francez, Portughez, Englez, Primitiv etc. După ce intri în contact cu un astfel de traseu şi începi drumul ai două variante: nu mai calci niciodată pe acolo sau nu te mai poţi sătura de el şi vrei să mai parcurgi unul şi încă unul… În ce categorie mă încadrez eu cred că veţi înţelege după ce veţi citi povestirea mea.

Nu pot încheia lunga parte introductivă fără să mai fac o mare precizare: această frumoasă călătorie nu m-a trasformat în pelerin, deşi mi-aş fi dorit acest lucru. Traseul relativ scurt pe care l-am parcurs nu este decât o “extensie” a drumurilor de tip Camino. Am început traseul din Santiago de Compostela pe un traseu complementar drumurilor cunoscute sub denumirea de Camino. Ca să devin pelerin trebuie să parcurg un Camino, acum a fost mai mult un preambul, un antrenament pentru un Camino adevărat.

Deocamdată, pe 1 octombrie 2024, am plecat în aventura la care visam de multă vreme. Nici măcar traseul nu îmi era foarte clar, lucru care pentru mine nu este ok, îmi place să ştiu în detaliu ce am de făcut şi să fiu pregătită pentru potenţialele provocări. Pentru început a fost bine aşa, Galia era “creierul” operaţiunii, iar eu mă putem concentra pe a absorbi cât mai multă informaţie despre tot ceea ce voi trăi.

Am ajuns noaptea în Santiago, obosiţi şi cam năuciţi de drumul destul de lung până aici. Mergeam către primul nostru alberg, aşa cum se numeşte locul de dormit creat doar pentru pelerini, cu regulamente şi program de funcţionare speciale, adaptat la nevoile acestora.

Acum mi se pare ciudat că nu prea îmi aduc aminte cum am ajuns la alberg, dar îmi aduc perfect aminte cum ne-am cazat, într-o linişte perfectă (la ora aceea pelerinii se odihneau, obosiţi după drumul parcurs peste zi). Am schimbat încălţările cu papucii de interior şi am intrat fiecare în “cuşetele” alocate pentru o noapte. Băile şi duşurile sunt comune în cele mai multe dintre cazuri, dormitoarele sunt comune, în cele mai multe dintre cazuri. Exista şi alberguri cu dormitor şi baie privată, dar deocamdată nu e cazul.

A sosit momentul să fac o mică paranteză legată de lumea pelerinilor. Când porneşti pe Camino trebuie să fii conştient ce fel de experienţă este şi să socoteşti dacă ţi se potriveşte. Camino este un drum al renunţărilor, în cel mai bun sens al cuvântului. Renunţi, temporar, la lumea cu care eşti obişnuit, la confortul în care vieţuieşti, la tabieturile zilnice, la cercul de obişnuiţi şi la multe altele. Dar aceste renunţări, paradoxal, îţi dau un sentiment extrem de plăcut, greul şi limitările pe care trebuie să le înfrunţi te fac să te simţi special şi stima de sine creşte pentru că poţi face faţă provocărilor. Sunt doar consideraţii personale, sunt sigură că nu toţi cei care au încercat Camino gândesc la fel ca mine, fiecare are propriile măsuri după care judecă. În plus, pentru fiecare, Camino poate avea conotaţii puternice de ordin mistic, unii se apropie mai mult de Divinitate, alţii se regăsesc pe sine înşişi, pentru alţii parcurgerea drumului înseamnă un record personal, o împingere a limitelor, o bifare a unui lucru care trebuie făcut măcar o dată în viaţă etc. De fapt, cred că sunt atâtea motive, câţi călători sunt pe drum, fiecare ducând cu el un rucsac în spate, dar şi nişte vise şi doruri în suflet. Aşa se explică magia care atrage atât de mulţi oameni, din toată lumea, pe Camino. De aceea unii revin, iar alţii nu mai calcă pe acolo: depinde mult de aşteptările pe care fiecare şi le-a concretizat şi dacă acestea s-au împlinit sau nu. Dacă s-au împlinit, sigur mai vrei să trăieşti acest sentiment, dacă nu, este ok, viaţa îţi oferă alte şi alte variante.

Iniţial Camino a fost doar un drum religios, era drumul către mormântul Apostolului Iacob, drumul pe care pelerinul se ruga astfel încât graţia divină să pogoare asupra lui, era un drum de purificare spirituală şi un drum de penitenţă. În secolul a XV-lea a căpătat şi valenţe de drum al cunoaşterii, iar, în prezent se adaugă componente de ordin cultural, ecologice, sportive şi chiar esoterice, devenind chiar o posibilitate de meditaţie. Poate acesta este motivul pentru care numărul turiştilor este atât de mare, iar Camino, toate rutele, trezeşte un interes atât de ridicat: fiecare îşi găseşte motivaţia potrivită pentru a-l parcurge.

Am dormit iepureşte, Galia ne-a anunţat că ne trezim devreme să începem prima porţiune din Micul Camino, denumirea fiind dată de mine, nu este cea oficială. Seara trebuie să fim la Negreiro, acolo unde alt alberg are rezervări pe numele nostru.

Acum avem asupra noastră un Credential del Peregrino, exact cum au toţi pelerinii care merg pe Camino. Dovada că ai parcurs Camino se face prin obţinerea unui certificat numit Compostela, iar acesta se eliberează în anumite condiţii, una dintre ele fiind completarea unui document numit Credential del Peregrino. Pe acest Credenţial avem misiunea să adunăm cât mai multe ştampile care dovedesc că am parcurs acest drum pe jos, pas cu pas.

Şi aici trebuie să mai fac câteva precizări, pentru că până să văd cu ochii mei, nu am înţeles mare lucru din treaba cu credenţialele. Ele sunt un fel de carneţele pe care pelerinul le ţine asupra lui exact aşa cum îşi ţine actele de identificare. De-a lungul drumul se localizează alberguri, baruri, biserici etc unde există aceste ştampile pe care pelerinul le aplică conştiincios pe carneţel. În fiecare zi trebuie să ai minim două ştampile pentru a ţi se lua în considerare ziua respectivă şi porţiunea de traseu pe care susţii că ai parcurs-o. Şi aici abordarea personală este foarte diferită, unii sunt complet indiferenţi faţă de colecţionarea ştampilelor, alţii o fac în mod moderat, iar alţii, printre care mă număr şi eu, consideră că este un fel de joc, o vânătoare de ştampile şi de găsire a locurilor care au această ştampilă. Mi-a mai făcut ceva plăcere: nu există două ştampile la fel şi fiecare nou design colecţionat reprezenta o mică bucurie vizuală.

Pentru că un Credenţial completat înseamnă dobândirea acelui Certificat Compostela, de peregrin, atât de dorit, unii consideră că obiectivul Camino este dobândirea de ştampile fără a mai parcurge drumul cu trudă, pe jos. Şi trişează, mergând din loc în loc cu taxiul, maşina etc şi strâng dovezi doar pentru a obţine Compostela. După cum vedeţi, nici Camino nu este lipsit de oameni de toate felurile. Însă aceştia sunt puţini, marea majoritate înţelegând care este marele scop pentru care sunt acolo şi că acela nu este petecul de hârtie numit Compostela.

Da, toţi aveam carneţelul pentru credenţiale şi o mică scoică de tip Saint Jacques, aceasta făcând parte din simbolurile cu care pelerinii de la Camino se recunosc între ei. Era dotarea pe care Galia ştia că trebuie să o avem la început de drum asupra noastră. Averea noastră în asta consta: exact cât putem să ducem cu noi. Avem un rucsac şi, cel mai important, o pelerină. De ce a fost importantă pelerina? Veţi vedea, dacă aveţi răbdare să mă urmăriţi, în capitolul următor.