Am urcat, din nou, motanul Nucă în maşină şi am pornit toţi trei într-o nouă „plimbăreală cu Galia”. Cum, cine este Galia? Galia este de toate: un om fain, un organizator de evenimente meticulos şi conştiincios, un fotograf talentat şi o mare plimbăreaţă, îndrăgostită de locuri şi poteci. Fiind disperată după tropăit, ca şi ea, era o chestiune de timp să ni se intersecteze drumurile. Iar în ultimul timp s-au cam tot intersectat şi anul nu s-a terminat. După o plimbăreală tare de tot prin Sicilia, care, poate, mă voi mobiliza să o povestesc pentru că merită, de Rusalii am plecat în Ţinutul Secuiesc, în Harghita, pentru o mini-vacanţă în stil combinat româno-maghiar.

Am ajuns la Mădăraş, în Harghita, la Pensiunea Moara lui Zsigmond sau, mai pe scurt, la ferma lui Levi, pentru că Levi este stăpânul acestui colţ de rai situat chiar pe malul Oltului, un Olt mititel si prietenos, aflat doar la 40 de km de izvoarele sale. Lume multă, pentru că unde este Galia sunt şi mulţi oameni atraşi de propunerile ei de explorare şi frumos. Pe unii i-am cunoscut deja în Sicilia şi ne bucurăm de revedere, alţii sunt la prima vizionare, dar nu ne facem probleme.

Galia ne repartizează camera, este o cameră cu puţin mai mult spaţiu astfel încât Nucă să nu sufere de claustrofobie în cele câteva zile în care vom sta acolo. Am primit derogare de la Levi să vină şi pisicul cu noi. De fapt, este o cameră cu scară interioară, rustică, aşa cum este toată pensiunea, cu un mobilier frumos pictat, după model secuiesc şi cu pereţii albi, acel var de casă de ţară. Nouă pe place din prima, iar lui Nucă îi place doar după ce miroase cu atenţie fiecare cotlon.

Încântaţi de faptul că Nucă este cu noi şi că nu îi ducem grija şi dorul, ieşim în curte. Pensiunea lui Levi este, de fapt, doar o parte din acareturile fermei lui care este mare şi denotă un om foarte muncitor şi gospodar, lucru care, iar, îmi place. Este amplasată pe malul Oltului, pentru că aici funcţiona odată o moară de apă din lemn. Moara este a familiei lui, este foarte frumoasă, dar veche, foarte veche, şi poate vreodată îi va veni rândul să primească o nouă viaţă.

Este greu de descris cum este acolo, cum sunt acele locuri. Căsuţele de oaspeţi cu pridvor, de lemn, pajiştea verde intens, firul apei în care o dată intrat la bălăceală nu mai vrei să ieşi, câinele mare şi blând care te priveşte până în suflet cu ochii lui mari, caii neliniştiţi şi frumoşi care pasc la umbră… Relaxarea şi tihna te însoţesc peste tot în acest loc în care gazdele muncesc tocmai pentru a asigura aceste sentimente unicat celor care le trec pragul.

Galia are planuri cu noi: este lună plină, se apropie Sânzienele, cerurile se deschid, spiritele se plimbă pe pământ şi acum este momentul să le cerem favoruri. Este cel mai bun moment pentru un ritual de lună plină. Recunosc, nu am mai participat la aşa ceva şi, de aceea, interesul a fost mare. Nu voi descrie ce se întâmplă, există multe instrucţiuni în acest sens pe net, nici nu sunt o fire mistică de felul meu, dar cred că gândurile bune, aspiraţiile pozitive ne ajută să avem o viaţă mult mai frumoasă, iar acest ritual de lună plină are un scop de corectare a ceea ce ne încarcă nepotrivit.

După toate aceste senzaţii noi, emoţii bune şi aer curat am adormit profund în patul albastru de lemn, pictat cu flori colorate, cu Nucă făcut colac la picioare.

Am trecut prea repede peste mese: Doamne, ce bine gătesc doamnele de la pensiune! Nu ştiu de ce aveam în cap chestia asta că noi, românii, avem o gastronomie atât de bună încât puţini ne ajung din urmă. Atunci când ies din ţară acest lucru, de cele mai multe ori, se respectă, dar aici, în Harghita sau Covasna, bucatele secuieşti nu m-au dezamăgit niciodată. Sunt bune, altfel, şi poţi mânca în neştire, asta este clar! Cum se fac, ce mirodenii se adaugă… asta nu mai ştiu, poate cei pasionaţi de bucătăreală ar trebui să facă un sejur şcoală în care să deprindă secretele celor de aici.

Ştiu, este groaznic să începi ziua, la micul dejun cu platou cu cârnaţi afumaţi, picanţi, cu sunculiţă afumată, cu brânză de burduf, cu ceapă roşie, ardei etc! Este groaznic de apetisant şi nu există niciun argument pe lumea asta să renunţi la astfel de bunătăţi! Colesterol, colăcei, orice vreţi să comentaţi, nu mai contează! Carpe diem, cum a zis japonezul şi el este deştept, nu glumă!

Plecăm în drumeţie, aşa suntem anunţaţi, şi ne aruncăm spre maşini. În cârd frumos, ordonat, plecăm după Levi, ghidul nostru, către Lacul Dracului. Nu am reţinut exact care a fost traseul, nici nu m-a interesat acest lucru, am venit până aici tocmai pentru a mă detaşa şi a mă bucura de ce este în jurul meu, oriunde aş fi. Oprim la una dintre pajiştile perfecte de pe dealurile din jurul munţilor Harghita. O căsuţă mică de lemn, o fâneaţă plină de flori şi, după ea, pădurea maiestuoasă de brad. Noi poposim pe iarbă şi, cu un pahar de palincă ţinută în butoi de stejar, ascultăm poveştile şi rosturile locurile spuse de Levi. Şi câte nu ne-a spus cu vocea lui molcomă, cu accent! Suntem transpuşi în alte vremuri în care oamenii trăiau după alte reguli, îşi iubeau ţinutul, mureau pentru el în războaie, îl lucrau cu drag şi respectau natura. Levi este omul acestor locuri şi se vede cât de mult le iubeşte şi le respectă şi este şi un foarte bun povestitor.

După pauza de pajişte, intrăm pe drumuri de munte, lăsăm maşinile lângă un izvor cu apă minerală foarte bună şi plecăm către Lacul Dracului. Care nu este chiar lac, este un tinov, care tinov este o zonă mlăştinoasă, mai pe înţelesul tuturor. Este al treilea tinov în care intru şi, de fiecare dată, sunt entuziasmată: tinovul Mohoş (Lacul Sf. Ana), tinovul Bufnitor (Buffagó) din Muntele Puturosu şi acum, aici, la Lacul Dracului în munţii Harghitei. Pământul instabil, vegetaţia specifică şi poveştile locului fac să ţi se aprindă imaginaţia.

Ne întoarcem la izvor, pentru că Levi se activează pentru picnicul care ne-a fost promis. Aici iar este o parte de text neindicată celor care se hrănesc sănătos. Acoperiţi ochii să nu mai vedeţi orgia calorică la care ne-am supus cu mare entuziasm. O singură scenă merită povestită, cum Levi frigea bucăţi de slană într-o tigaie la foc de lemne. Şi pentru că tigaia avea o suprafaţă limitată de prelucrare, pofticioşii stăteau în jurul lui bucătarului în aşteptarea delicatesei. Aveam toţi exact privirea pe care o au animăluţele din casă atunci când vine momentul mesei şi li se pregăteşte hrana. Fiecare mişcare era urmărită de zeci de ochi atenţi. Dar aşteptarea a meritat din plin! Bine că am fost mulţi şi porţiile au fost decente, altfel eram în stare să mănânc tot purcelul sacrificat pentru acest tip de festinuri. Da, ştiu, voi ajunge în iadul pofticioşilor!

Sincer, tura a fost mai mult o plimbare scurtă, mi-ar fi plăcut să mă istovesc mai mult pe acele poteci. Totul a durat doar cât să mă prindă o nostalgie cruntă după drumeţiile adevărate alături de prietenii de munte. Seara am mâncat la pensiune, printre altele, o supă cremă de păstârnac, dreasă cu ulei de dovleac şi nucşoară care m-a năucit de bună ce a fost. Cam aşa se fac bucatele pe aici, nişte chestii în mare premieră pentru mine şi tare, tare gustoase!

Pentru că a fost seară de meci, echipa României se lupta în etapele EURO 2024, iar eu sunt cam paralelă cu subiectul, m-am retras să îi ţin de urât lui Nucă şi să citesc câteva rânduri dintr-o carte. Microbiştii erau afară, în curte, la meci şi, după reacţiile lor, mi-am dat seama că nu prea este de bine pentru ai noştri.

În fiecare dimineaţă, după micul dejun, am făcut o plimbare până în comună, în Mădăraş. Case frumoase, aşezate, cu multe acareturi, ceea ce pentru mine nu se echivalează ca fiind “avere mare”, ci “multă muncă”. Am mers pe malul Oltului până în sat şi de acolo, la întâmplare pe uliţe. Am ajuns la şcoală şi am ajuns şi la biserică. Biserica este pe o colină, seamănă oarecum cu cele fortificate, are un mic zid împrejumuitor, dar este de dată mai recentă şi nu a avut niciodată rol de protecţie a locului, ci doar de rugăciune. Se termina slujba şi sătenii ieşeau cu chipul luminat de acea pace interioară specifică.

Ne-am întors fuguţa la pensiune pentru că urma altă excursie în cu totul alt registru. Am plecat către fabrica unde se produce Csíki Sör, în satul Sânsimion. În acea zi fabrica nu avea program de vizitare, dar pentru grupul nostru s-a făcut o excepţie şi ne-au primit. Nu zic decât că merită vizitată fabrica, este tare frumos expus tot procesul de producere, partea de degustare este foarte mulţumitoare, o bere blondă nefiltrată şi un sortiment cu zmeură, fructat. Apoi, se poate cumpăra orice fel de bere de la magazinul fabricii, atât cât vrei sau cât poţi duce! Sunt foarte bine orientaţi pentru turism, au pe lângă bere, tot felul de obiecte şi alimente locale care scot banii din buzunarul privitorului.

Următoarea oprire a fost la Şumuleu Ciuc. Ca o paranteză, prin această zonă cam toate denumirile de locuri/localităţi au şi Ciuc/Csík în componenţă. Explicaţia a venit tot de la Levi: csík este denumirea unui peşte foarte popular care se găsea în apele din această regiune. Atât de popular încât a fost adăugat multor denumiri de localităţi din zonă.

La Şumuleu Ciuc am ajuns la un loc foarte important pentru comunitatea catolică din România şi nu numai: la catedrala Sfânta Maria ridicată de către călugării franciscani, ajutaţi de comunitatea catolică, pe parcursul a 110 ani. Podoaba şi mândria bisericii este Statuia Maicii Domnului făcătoare de minuni, aşezată în altarul principal al bisericii. Sculptura din tei reprezintă pe Maica Domnului având în braţe pe micuţul Isus, aşa cum este descrisă în Cartea Apocalipsei – „Femeia Îmbrăcată în Soare”. Sculptura care datează probabil din secolul al XVI-lea, realizată dintr-un trunchi de tei, vopsită, aurită, este cea mai mare sculptură votivă cunoscută în lume, având înălţimea totală de 227 cm. (https://visitharghita.com/ro/places/biserica-sfanta-maria-sumuleu-ciuc#)

Levi ne-a povestit foarte multe lucruri despre această catedrală şi despre mănăstirea călugărilor franciscani aflată chiar lângă biserică şi pe care am vizitat-o, de asemeni. Pe lângă faptul că este cel mai important loc de pelerinaj al Transilvaniei, aici a fost şi papa Ioan Paul al II-lea în vizită, creând momente de neuitat pentru toţi cei care au fost prezenţi atunci.

Ne-am oprit la prânz să mâncăm un gulaş care nouă ne-a semănat izbitor cu mâncărica noastră de cartofi, dar asta nu a diminuat cu nimic gustul bun pe care il avea. Şi pentru că după masă este nevoie şi de un desert am mers cu maşinile până la Cofetăria Marcipán din Siculeni unde am făcut un exces de îngheţată foarte bună şi cremoasă.

Ziua nu s-a terminat, din contră, urma partea cea mai complexă dedicată Sărbătorii Sânzienelor şi Zilei Universale a IEI. Toată suflarea din echipa Galiei s-a îmbrăcat corespunzător, mai mult sau mai puţin tradiţional, în funcţie de ce avea fiecare în dotare. În fond, acesta a fost lucrul de apreciat, faptul că fiecare s-a străduit să puncteze momentul. Iar de aici a intrat în scenă, în forţă, Galia. Cu o energie şi o răbdare care fac diferenţa între fotografii de ocazie şi cei pasionaţi a imortalizat pe fiecare dintre noi ore în şir într-o căldură toropitoare, în tot felul de posturi. Pentru mine era obositor şi să privesc această şedinţă foto de amploare, nu aş fi putut niciodată să fac ceea ce a făcut ea şi să iasă şi atât de bine! Oricum aş fi zăcut după aceea câteva zile!

După ce a mai trecut vipia, ne-am strâns să povestim despre cămaşa românească şi de ce este ea atât de specială încât să merite o sărbătoare dedicată numai ei. Pentru grupul nostru, eu şi Andreea, o altă pasionată de cusut cămăşi, am conceput o prezentare în două părţi. Pentru mine acest subiect este special, nu pot să prezint ia fără să trăiesc fiecare cuvânt sau frază. Sunt nişte ani de când mă preocupă broderia tradiţională şi meşteşugul coaserii unei cămaşi tradiţionale şi consider că este vorba de mult mai mult decât de o simplă haină, este esenţa identităţii noastre şi, de aceea, este mult de povestit şi explicat. Accept să mă implic în astfel de acţiuni de prezentare pentru că ştiu câtă nevoie este de ele, cât de puţin este cunoscută cămaşa românească adevărată, autentică, preţioasă şi că este atât de des înlocuită de nişte bluziţe fără nicio valoare. La aceste prezentări dacă reuşesc să “trezesc” chiar şi o singură persoană înseamnă că mi-am atins scopul. Niciodată nu sunt prea multe spuse pe acest subiect!

Să nu uit, tot azi, Levi ne primisese o surpriză şi s-a ţinut de cuvânt: ne-am plimbat cu căruţa trasă de caii lui. Dar nu a fost orice fel de căruţă, era una boierească, iar caii… pai, aşa cai şi aşa de iubiţi şi îngrijiţi nu se pot găsi decât aici, în secuime, este o tradiţie creşterea cailor pentru ei. Mi-a plăcut că, tot drumul, am ascultat iar poveştile locului. Am aflat lucruri uimitoare despre porţile de lemn ale caselor din zonă, despre stâlpii de pe morminte care ţin loc de cruce pentru secuii reformaţi, care este semnificaţia modelelor încrustate pe ei… Lumea satului este magnifică, rostul exista în toţi şi în toate, redescoperirea lui este o obligaţie pentru noi, dar şi o mare plăcere, pentru că înţelegem altfel sensul vieţii.

Aceasta fost o zi foarte plină, am aflat multe lucruri interesante, am văzut locuri şi am aflat povestile lor. Am sărbătorit ia şi ne-am mândrit că putem purta astfel de veşminte. Galia şi Levi au fost artizanii acestei perioade de timp atât de antrenante, dar şi relaxante. Ştiu că pare antagonic, dar m-am simţit detaşată de ce lăsasem acasă şi atât de conectată doar la prezent.

În loc de concluzii…

Mi-a plăcut mult să descopăr mai mult din cultura celor care trăiesc împreună cu noi pe aceste meleaguri. Aceasta mă face să apreciez şi ce avem noi, dar să respect şi ce au alţii. Mi-a plăcut să cunosc oameni atât de buni, din altă etnie, care ne-au primit atât de frumos, cu braţele deschise, punând în faţa noastră tot ceea ce aveau ei mai de soi. Mi-ar plăcea să revin şi sper acest lucru să devină posibil.